În cursul plimbărilor prin parcul din vecinătatea mea, întâlneam de fiecare dată, așezat pe aceeași bancă, un om de vreo șaptezeci de ani, cu o șapcă cu cozoroc, citind. Eram curios ce citește, dar nu îndrăzneam să-l întreb. De câteva ori am constatat că la un moment dat își punea cartea într-un rucsac și pornea la drum, mergea chiar repede. Într-una din zile, când treceam pe lângă el, mi s-a adresat:

– Domnule, vezi că ți s-a desfăcut șiretul de la pantofi.

I-am mulțumit și m-am oprit să-mi leg șiretul. Acum e momentul să aflu ce citește, mi-am spus.

– Nu te supăra, te-am văzut de câteva ori cu câte o carte în mână, citind. Aș vrea să știu ce carte citești.

M-a privit mirat și mi-a arătat cartea pe care o citea – în limba rusă, precum bănuisem.

– O cunoști pe Ludmila Ulițkaia? – mă întrebă el. Am dat din cap în semn că da. E una din cele mai citite scriitoare din Rusia, după câte știu a fost tradusă în mai multe limbi, a continuat. (În limba româna au apărut: Medeea și copii ei, Daniel Stein traducătorul, Imago și Seara lui Iacov.)

Era Înmormântarea veselă, carte pe care am citit-o nu de mult în limba maghiară.

– Mi-au plăcut toate cărțile ei pe care le-am citit, i-am răspuns.

– Îmi plac cărțile, mi-a spus noul meu cunoscut. Vin în parc să citesc. Nu am balcon, nici curte și aici e mai plăcut decât în cameră. De altfel cărțile sunt meseria mea, am fost anticar…

– Și aici în țară cu ce te ocupi? – l-am întrebat.

– Am venit în Israel la vârsta de cinzeci de ani. Am încercat să lucrez și aici ca anticar, dar n-a mers, așa că m-am angajat la un supermarket. Continui și după pensionare, pentru că pensia mea nu e prea mare, mi-a răspuns Serghei, omul cu cartea,

– În Rusia aveai anticariatul tău? – l-am întrebat.

– Sunt din Leningrad, St Petersburg, cum îi zice acum. Am terminat filologia, secția de limba rusă și franceză, am fost repartizat undeva în Siberia. Nu voiam să plec din Leningrad, am refuzat repartiția și-am început să lucrez la un anticariat de stat. De la bun început mi-a plăcut noua meserie. Cărțile sunt ca copiii, trebuie să le acorzi atenție, să-Ie tratezi cu grijă și multă finețe. Îmi făcea o plăcere deosebită să le răsfoiesc, să le admir grafica, să le miros, să le pipăi tiparul și bineînțeles să le citesc, pe cât îmi permitea timpul. Am ținut în mână ediții vechi ale operelor lui Lev Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Esenin, etc., etc. La începutul anilor nouăzeci am deschis anticariatul propriu. La început mi-a mers bine, aveam mulți clienți, dar pe parcurs numărul lor a scăzut, așa că am fost nevoit să-mi închid librăria.

– Spune-mi, de ce se vând cărți la anticariat și cine sunt cei care le vând?

– Bună întrebare, mi-a răspuns Serghei. Cei mai mulți erau elevi și studenți care își vindeau cărțile pentru a face rost de câteva ruble. Pe cei foarte tineri îi întrebam dacă părinții știu despre vânzarea cărților, mai ales dacă erau valoroase. A doua categorie o formau oamenii care emigrau sau cei care nu mai aveau spațiu suficient pentru ele.

– Și cine cumpăra cărți din anticariat?

– Ca să fiu sincer, mulți dintre cumpărători veneau pentru prețurile mai ieftine, unii căutau cărți pe care le-au avut cândva în tinerețe, din nostalgie pentru vremurile trecute, alții căutau ediții speciale, cărți vechi. Erau mai ales studenți la filologie, dar și publiciști, scriitori, colecționari. Erau printre clienți doar simpli vizitatori care veneau ca la un muzeu. Îmi făcea o deosebită plăcere să vorbesc cu oamenii care intrau în librărie. Eram fericit că puteam să-i ajut să găsească cărțile pe care le căutau. Unii îmi aduceau aminte de amănunte pe care nu le observasem.

– Acum citești doar, nu te mai ocupi de cărți vechi? – l-am întrebat.

– Nu mă satisface doar cititul, am deschis un site pe internet, în care răspund la întrebările celor interesați de anumite cărți, unde le pot cumpăra în țară sau alte țări. Unii vor pur și simplu să-și împărtășească părerile despre o carte pe care au citit-o. Sunt în general oameni mai în vârstă, dar spre bucuria mea sunt și mulți tineri, chiar școlari. În fiecare zi binecuvântez pe cei care l-au inventat pe Google.

– Nu te-ai gândit niciodată să scrii? – l-am întrebat.

– Am publicat câteva articole într-o revistă studențească, de atunci scriu mai mult pentru sertar. Una din nuvelele despre care vorbeam se află în curs de editare în Rusia.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori. Ultima dată când ne-am văzut, mi-a dăruit o carte scrisă de el, Viața printre cărți. I-am mulțumit și a nu știu a câta oară mi-a părut rău că la școală nu m-am străduit să învăț limba rusă.

Andrei Schwartz

08/02/2021