Acest text se adresează tuturor celor care cred că ar trebui să-şi închidă contul de Facebook, că tot nu le folosește la nimic

Într-o frumoasă după amiază de toamnă timpurie ședeam eu pe o bancă în orașul tinereţii și contemplam oglindirea catedralei în Bega cea frumos curgătoare, care fusese odată limpede ca cristalul. Aș fi putut folosi orice altă metaforă în locul acesteia, căci nu metafora este personajul principal în aceasta povestire.

Și cum ședeam așa pe băncuță și contemplam metafora, un domn călare pe o bicicletă galbenă se opreşte drept în fața mea. Gyuri!! – exclamă el privind zâmbitor către mine, iar eu ciulesc urechile căci acesta este într-adevăr numele meu.

Întocmai ca un labrador care îşi vede stăpânul, mă reped asupra lui şi îl îmbrățișez. Doar că, spre deosebire de patruped, eu nu l-am îmbrățișat pentru ca l-am recunoscut, ci tocmai pentru că nu l-am recunoscut. Dar speram ca în timpul acestei prelungite îmbrățișări să îmi activez toate simțurile olfactive, gustative şi de altă natură, ca să-mi dau seama cine ar putea fi omul acesta.

Daca aş fi fost un router, probabil că în acel moment mi s-ar fi aprins toate ledurile. Dacă aş fi fost un computer, mi-ar fi bâzâit toate procesoarele . Dacă aș fi fost un avion cu reacție, aş fi avut destulă energie ca să decolez. Dacă aș fi fost mașină de spălat ,s-ar fi auzit în tot părculețul cum îmi storc creierii. Ca om mi-am activat toți neuronii. Dar fără niciun rezultat. Nu găseam niciun indiciu care ar fi putut să-mi sugereze cine era acest om. Şi atunci îmi veni o idee salvatoare:

– Cum ești tu trecut pe Facebook ? – îl întreb

– Nu am cont de Facebook.

– Atunci cum ești tu pe Instagram ?

– Nu am cont de Instagram.

– Cum esti tu pe Tik-Tok , pe Twitter, pe Tinder?

– Nu am.

În momentul acela m-am lămurit. Omul ăsta nu există! Bineînțeles că el exista fizic, se afla în fața mea, dar se afla degeaba acolo, căci eu nu găseeam niciun indiciu care să mă lege de el. Nici un cui de care puteam agăța o întrebare, niciun ac prin vârful căruia puteam trece un capăt de povestioară. Probabil că şi el începuse să creadă același lucru despre mine, văzându-mi privirea tâmpă. Am mai stat noi pe acolo preț de câteva secunde sau minute, dând amețit din coadă ca doi patrupezi care s-au întâlnit întâmplător într-un părculeț fără să știe ce caută ei de fapt acolo. Abia după ce s-a urcat pe bicicletă şi a plecat, mi-a căzut fisa.

Omul ăsta, Dan P, vechi prieten din copilărie, e unul din cei mai interesanți oameni pe care îi cunosc. Am fi putut sta de vorbă ore în șir. Despre aproape orice. Despre filme și despre muzică. Despre filozofie şi despre politică. Despre computere şi despre salata de vinete. Am fi putut face toate acestea. Dar numai dacă ar fi avut un cont de Facebook …😃

George Schimmerling

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului)