Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie.

Cu trecerea timpului și nemaiavând nici o rudă acolo, m-am îndepărtat de orășel, l-am lăsat în urmă, mai ales că nu am trăit acolo perioada cea mai fericită a vieții mele, nici pe departe. Când îl vizitez, ceea ce este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez.

Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.

Unul din dragii mei prieteni din copilăria cea mai mică, de la căminul de copii, Dan, era sufletul a tot ce însemna grupul nostru. Era marele trubadur, el ne cânta de la Beatles, pe care îi venera, până la Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea și câți alții, toate cântecele care ne umpleau capetele de himere. Dar dacă nu ai capul plin de iluzii la 20 de ani, atunci când? Ah, da, știu, la 60, așa-i!

Dani, cum îi spuneam cu toții, a fost fratele pe care nu l-am avut, a fost prietenul meu cel mai bun, cel care îmi ținea spatele întotdeauna, partenerul ”în crime” cu care chiuleam de la ore (ceva monstruos pe vremea aceea), cu care am învățat să fumez (învingând greața care ne cuprindea), cu care am început să învăț limba spaniolă cu mare entuziasm prin clasa a VII-a, entuziasm care ni s-a ofilit destul de curând. Amândoi iubeam natura cu pasiune, făceam plimbări lungi prin împrejurimile orașului culegând buruieni, eram pasionați de botanică, toate plantele ni se păreau minunate și le presam așezându-le în clasoare botanice. Cu Dani discutam despre cărțile citite, despre artă, îl adora pe Dali și la un moment dat ne-am apucat amândoi de desenat fel de fel de teme, influențați cât nu se poate mai mult de marele suprarealist. Țin minte că o dată mi-a făcut apologia cărții Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez și la câteva luni după asta, scriitorul columbian a luat Premiul Nobel. Eu eram deja la studentă la Cluj și am fost atât de încântată și de mândră că Dani, iată, îl recunoscuse ca genial și acum venea confirmarea. Dani era idolul meu în viață. Nu ne-am îndrăgostit niciodată unul de altul, ”ne-a ferit Dumnezeu” ca să zic așa. Dar s-a îndrăgostit de el Émilie.

Dani dorea să facă medicină și, cum spuneam, exista o singură încercare pe an de a intra la facultate. El a reușit abia cu vreo doi ani mai târziu și a rămas acasă, la Marghita, să se pregătească. A făcut medicina, bineînțeles, și încă la nivel magistral, a excelat în specialitatea pe care și-a ales-o, imagistică, și a devenit celebru în regiunea unde s-a stabilit, la Sibiu. Dar când Émilie a venit prima oară în vizită la mine, Dani tocmai picase din nou examenul de admitere, era demoralizat și se afla într-un moment vulnerabil. Ca să-l scot din starea lui, l-am rugat să mă ajute s-o facem pe Émilie să se simtă cât mai bine pe timpul șederii ei la Marghita. Așa a început apropierea dintre ei, deși la vremea aceea Dani avea o iubită, o fată din grupul nostru, care-i era devotată la rândul ei.

Acum, când îi povestesc acestea fiului meu, el îmi spune ”Aha, și râdeai de încurcăturile din Melrose Place și Beverly Hills 90120. Din câte văd, nici voi nu erați mai buni…” Bineînțeles că nu eram mai buni. Încurcăturile din amor nu au fost inventate în era serialelor soap opera.

În orice caz, Émilie și Dani s-au îndrăgostit, povestea a durat câțiva ani, dar și înainte de iubire, ei au fost prieteni apropiați. Émilie venea în România aproape în fiecare an și făceau cu grupul lungi și minunate excursii prin munți. Eu nu luam parte la ele, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să dorm în cort. Dani era pasionat și de alpinism, iar Émilie îl aproviziona cu echipamente și materiale la care noi nici nu puteam visa. Au fost ani frumoși, deși dictatura comunistă exista, dar erau ani lipsiți de grijile mari ale vieții – unde vom lucra, cine ne va ajuta cu creșterea copiilor, unde vom locui, etc. Deocamdată eram studenți și ne trăiam din plin studenția.

Cum spuneam, Émilie nu putea fi găzduită la niciunul dintre noi, așa că stătea într-o căsuță de lemn, în incinta ștrandului termal din Marghita. Ea era total lipsită de pretenții, era modestă și era atât de bine integrată în grupul nostru încât devenise, clar, una de-a noastră.

Securitatea anilor 80 era cu ochii pe tot ce mișca. Evident că era cu ochii și pe noi – în micul orășel venise o străină care mai și stătea cu săptămânile. Mama mea era atunci directoarea celui mai mare cămin de copii din oraș și șeful Securității avusese copilul la respectivul cămin. Așa că, într-o zi i-a făcut o vizită mamei mele la birou și a rugat-o respectuos ca eu să scriu o scurtă și succintă informare despre ceea ce discutăm noi cu Émilie.

– Știți, d-na Bogdan, așa e procedura noastră, fiica dumneavoastră să scrie câteva idei și teme pe care le discută cu cetățeana franceză.

Mama, care avea o minunată prezență de spirit, n-a zis nu, ci l-a luat prin învăluire

– Sigur, dl. G., cum să nu, doar fetele astea nu au nimic de ascuns, dacă credeți că ar fi de interes discuțiile lor despre modă, actori și cântăreți, farduri și alte nimicuri, cum să nu, o să-i spun fiicei mele să facă asta.

 Individul și-o fi dat seama de absurditate și a replicat

– Apăi știți ce? D-na Bogdan, lăsați, că nici nu e nevoie… mă descurc eu.

Niciodată în cei zece ani până la schimbarea regimului politic în 1989, interval în care Émilie a venit la mine de cel puțin șase ori, nimeni nu m-a întrebat nimic în legătură cu ea. Mă refer la Securitate, desigur, deși scrisorile ei erau mereu verificate. Se cunoștea pe plicuri. Mult mai târziu, după revoluție, mi-am dat seama de ce și asta tot cu ajutorul lui Dani. El fusese chemat la biroul Securității din Marghita și i se spusese în amănunt toată lista obiectelor pe care le primise de la Émilie. Asta însemna, foarte simplu, că cineva din grupul nostru raporta absolut totul și Securitatea nu avea nevoie să mă interogheze și pe mine. N-am știut niciodată cine fusese cel care spunea tot, nici n-aș vrea să aflu. Am lăsat totul în urmă, dar asta era realitatea acelor vremuri.

La 20 de ani ar fi înțelept să ne temperăm tandrețea, dar cine poate asta? Așa s-a întâmplat și cu Émilie și Dani. S-au iubit, dar relațiile la distanță nu au șanse, oricine spune altceva nu știe ce vorbește. Mai cu seamă în vremurile acelea, când să dai un telefon – ascultat – în străinătate echivala cu a câștiga o bătălie… Făceai comandă prin centrala telefonică azi și primeai legătura mâine.

Dragostea dintre Émilie și Dani nu avea cum să dureze, în timp s-au pierdut unul de altul, s-au îndepărtat și legătura s-a rupt. Iubirea s-a risipit ca un șirag care se rupe și se împrăștie, perlele de sidef nemaigăsindu-se unele alături de celelalte nicicând.

Mulți ani după ce tinerețea noastră trecuse deja, întâlnindu-ne ca femei mature, Émilie mi-a mărturisit că și-ar fi dorit atât de mult să aibă vreodată ocazia să-i spună lui Dani:

– Hai să ne reîncepem prietenia. De data asta îți promit să nu mă mai îndrăgostesc de tine.

(Va urma)

Anca Laslo