Fiul meu va absolvi clasa a opta la vară. Pe măsură ce se apropie examenul de capacitate cresc anxietatea mea și emoțiile lui.

Ultimii doi ani, cu pandemie, școală online, iar acum și cu un război în vecini, n-au fost tocmai potriviți pentru studiu. Capacitatea de concentrare i-a scăzut și nici n-a descoperit încă rostul școlii, astfel încât să aibă o motivație interioară care să-l împingă spre studiu.

Niște fotografii trimise săptămâna trecută de un fost coleg de gimnaziu m-au făcut să-mi amintesc de perioada în care mă pregăteam la rândul meu pentru admiterea la liceu. Ne-am regăsit cu bucurie 21 de foști colegi, plus diriga, profesoară de matematică, un om bun, cald și generos care în cei patru ani de școală medie ne-a fost ca o mamă.

În week-end am făcut schimb de fotografii și sonete și am depănat amintiri: banchetul de clasa a opta, tabăra de la Sibiu, experimentele din laboratorul de fizică și halatele noastre albe, apretate și călcate la dungă.

A fost multă emoție și bucurie, iar una dintre colege a scris că se simte ca la 14 ani.

După examenul de admitere la liceu, ne-am împrăștiat care încotro, dar am rămas cu impresia că cei mai buni prieteni ai mei au fost colegii din școala generală. Pentru că ne-am format împreună, am crescut împreună, am trăit prima dragoste împreună, am citit cărți împreună. Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas, Michel Zevaco, Paul Feval, dar și teancuri de cărți polițiste din colecția Enigma. Toate circulau prin clasă, până se întorceau ferfenițite la proprietarul lor. Citite pe sub bancă, sau la ora de sport când ne apuca subit, pe noi fetele, durerea de burtă sau de cap. Ca să putem rămâne în clasă și să citim. Sau să copiem cu scris modificat tema la matematică în caietele băieților prea ocupați să joace fotbal. Ei ne răsplăteau dedicându-ne golurile pe care le trăgeau la poarta adversă. Sau jucând un meci cu batistele noastre legate pe braț, așa cum citiserăm cu toții în cărțile cu cavaleri medievali.

Șuvoiul de amintiri comune m-a făcut și pe mine să caut fotografii din acea perioadă. Printre ele am găsit o foaie îngălbenită cu niște versuri bătute la mașină: o poezie de Rudyard Kipling. Un dar al profesoarei de română pentru fiecare dintre noi, înmânat la festivitatea de absolvire.

Atunci când am citit cartea eseistului argentinian Alberto Manguel, ”Istoria lecturii” mi-am notat o frază de care mi-am adus aminte acum, în febra căutării printre fotografii și documente vechi: ”Există o clipă magică în copilărie când pagina unei cărți, acele șiruri confuze de cifruri ciudate, sunt străbătute brusc de un fior și capătă sens. Cuvintele încep să-ți vorbească, își dezvăluie secretele, iar în acel moment tot universul se deschide. Devii, irevocabil, cititor.” (traducerea îmi aparține)

Îmi dau seama acum că acel cadou aparent neînsemnat, de la o profesoară pe care nici măcar nu o simpatizam prea tare pentru că-mi reproșa mereu că scriu urât, mi-a deschis mintea și lumea. Din devorator de volume citite la nimereală și oarecum sub presiunea anturajului, am devenit cititor. Atent, conștient, dependent de foșnetul și mirosul paginii tipărite.

Descoperirea asta mă înseninează, mă umple de speranță. M-am tot întrebat în ultimele săptămâni la ce mai servesc cărțile în lumea noastră cuprinsă de violență, frică și ură. Iar acum îmi vine să strig în gura mare: uite că servesc! Protejează, consolează, pun întrebări, te fac să cauți răspunsuri. Te învață să deosebești fără ezitare binele de rău și agresorul de victimă.

Ce aș fi devenit fără cărți? Nu știu și nici nu vreau să mă gândesc cum mi-ar fi fost viața dacă n-aș fi citit. Fără prietenii și oamenii grozavi pe care i-am întâlnit datorită cărților. 

Acum pândesc momentul în care și fiul meu se va transforma, sper irevocabil, în cititor. Îi întind capcane inocente și îl momesc în fel și chip. Am răbdare și nu abandonez. Mi-ar plăcea să pot să-l scot din mrejele imaginilor și clipurilor video, ca să-și dea seama că mintea și imaginația lui sunt mai bogate decât orice pagină de Instagram sau de youtube. Că poate să-și trăiască viața liber.

Este probabil cel mai prețios dar pe care mi l-a oferit mie lectura. Chiar dacă este vorba despre o libertate de care mă bucur în singurătate și tăcere, seara târziu sau dimineața devreme, la mine acasă, pe canapea.

Doina Gecse-Borgovan