Ce înseamnă un om din popor? Mi-am pus această întrebare în multe rânduri. Am auzit și răspunsuri pe care le dădeau alții, fiecare în felul lui. Am repetat întrebarea, pentru mine însumi, în ultimul timp, ca urmare a evenimentelor care s-au petrecut – și se petrec – pe mapamond, dar și în Israel, în România, și în alte țări. Mi-am amintit și răspunsuri pe care le dădeau oameni de diferite orientări, unele cu o diferență de 180 de grade între ele, pro și contra. Fiecare cu părerea lui. Este omul din popor numai omul simplu, needucat, care nu citește decât publicații sportive, de scandal, la un nivel scăzut, sau orice om, indiferent de nivelul lui de educație? Probabil că, în felul lui,  orice om este un om din popor. Omul simplu este numai o parte din popor. La fel ca și el este omul intelectual. Tot o parte din popor. Dar și omul simplu poate înțelege lucrurile foarte bine.

Unii spun că omul din popor este omul simplu, de rând, cu puțină școală, care nu înțelege realitatea în mod logic și obiectiv pentru că nu are nici inteligența, nici experiența, nici educația necesare pentru a o înțelege. Că este manipulat de alții mai deștepți, care își fac interesele cu el. Elitism al oamenilor politici, al unei părți a intelectualității, al celor care cred că ei, numai ei, sunt cei sofisticați și inteligenți, care se văd drept „conducători pentru mase” și sunt convinși că „nu trebuie să stea în coada maselor”. Mai demult, un politician afirma – nici mai mult, nici mai puțin – că pe el nu-l interesează ce vrea poporul, ci ce este de dorit pentru popor. Unii dintre elitiști merg mai departe, afirmând că masa de oameni simpli este gloata, care nu trebuie luată în considerație, nu trebuie lăsată să funcționeze. Ei adaugă că poporul nu știe ce vrea: astăzi vrea una, mâine alta, așa că ei, elitiștii, clasa politică și intelectuală ar fi singurii  destinați să vorbească în numele poporului. În unele țări – printre care Israel – apărea și un caracter comunitar. De pildă, am văzut oameni care credeau că ei sunt cei inteligenți și educați fiindcă proveneau dintr-o țară europeană și erau convinși de „superioritatea” lor, deși erau noi imigranți, iar nivelul educațional al unora nu depășea cadrul gimnazial sau chiar primar. Ei spuneau că originarii din India și Maroc trebuie să înțeleagă că nu-și pot depăși nivelul, îi considerau „primitivi”, iar faptul că aceștia știau limba engleză sau limba franceză nu ar fi suficient pentru a se integra în clasa socială medie… Sau atitudinea de superioritate manifestată de unii evrei laici față de evreii ultra-religioși. Totuși, mulți oameni din clasa medie, intelectuală și politică, deși au tendință elitistă, sunt îndreptați spre ideile democrației, liberalismului, deschiderii, pacifismului.

Am auzit și păreri inverse. Cine sunt elitiștii? Oamenii cu adevărat puțin educați îi priveau ca pe niște indivizi rupți de realitate, care nu înțeleg poporul. Nu elitele trebuie să conducă masele, ci lideri proveniți din rândul masei. Gloata nu există, ea este poporul. Iar poporul trebuie să decidă totul, prin forțele lui, prin cei ridicați din mijlocul lui. Politicienii elitiști nu ar putea înțelege nevoile poporului, interesele lui, dorințele lui. Faptul că ei au mai multă educație și experiență politică și intelectuală nu înseamnă nimic pentru o parte a masei. Poporul știe foarte bine ce vrea, chiar dacă dorința lui este diferită de interesele elitiștilor. Poporul suveran. Cultura? Poporul preferă cultura lui tradițională și chiar simplă „populară”, respingând uneori cultura clasei medii, intelectualității și elitelor, chiar dacă elitele o văd ca inferioară culturii lor selective și rafinate. Dar și omul din popor vrea libertate, pace, liberalism și deschidere, în felul lui. Fără să fie elitist, ci om din popor. Populism față de elitism și invers.

Lumea contemporană a pornit o ofensivă puternică împotriva populismului. În mod paralel există și o ofensivă împotriva elitismului. Nu vreau să iau atitudine de o parte sau alta. Prefer să afirm că există o cale de mijloc, incluzând aspecte din ambele tendințe sub formă moderată. Reprezentanții elitelor trebuie să ia în considerare dorințele și interesele poporului, iar reprezentanții poporului și masa lui trebuie să înțeleagă și orientarea, tendința și interesele elitelor. Viața culturală poate include atât cultura modernă, rafinată, cât și cultura tradițională a masei. Respect reciproc, unire între oameni indiferent de etnie, comunitate de origine, religie. Întotdeauna au fost oameni din rândul intelectualității care au înțeles acest lucru și s-au erijat în reprezentanți intelectuali ai oamenilor din popor. Unul din ei a fost scriitorul Asher Ginzburg, care și-a ales pseudonimul Ahad Haam (Unul din popor). Altul a fost scriitorul idiș și evreo-român (comunist!) Sami Weinstein-Boiangiu, care și-a ales pseudonimul A. Ebion (Un sărac, din popor). Au fost și mulți alții. Să ne amintim și de curentul social-politic, cultural și literar poporanist, cu personalități precum Garabet Ibrăileanu, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Moses Duff, Mihail Sevastos și alți intelectuali de elită grupați în jurul revistei „Viața Românească”. Exemplu de reunire între populism ideologic și cultural cu intelectualism liberal și democratic. Adepții elitismului și luptătorii pentru democrație, liberalism, pace și deschidere nu trebuie să se teamă de populism, iar adepții populismului nu trebuie să se teamă de elitism și cu atât mai puțin de democrație, liberalism și deschidere. Nici elitismul, nici populismul nu sunt stafii care umblă prin lume și o înspăimântă, ci curente care pot și trebuie să coopereze unul cu celălalt.

Situația actuală m-a făcut să-mi amintesc un episod din studenție. În anul 1966 eram student la istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Voiam să mă îndrept spre arheologie. Am plecat la săpături arheologice în clasicul loc din satul Băiceni-Cucuteni, pe dealul Cetățuia. Cercetarea era condusă de profesorul universitar Mircea Petrescu-Dâmbovița, de lectorul universitar (pe atunci) Marin Dinu, de asistentul universitar (pe atunci) Attila László și de cercetătorii în arheologie Ion Ioniță și Cătălina Andrei. Eram mai mulți studenți, bucuroși să participăm la săpături – și încă în acest punct, bine cunoscut în lume pentru ceramica neolitică descoperită. Pe șantier era angajat un paznic, un țăran din sat. Dormea noaptea în coliba de lângă săpături. Ziua rămânea uneori lângă noi și ne împrietenisem cu el. Tot  satul îl nume ”Moșul”, iar noi, studenții, îl chemam pe nume: Moș Bodai. Nu știu cât de bătrân era, dar mie, un puștan, mi se părea foarte bătrân. Om simplu, din popor, fără multă carte, dar prietenos, căruia îi plăcea să povestească. Ne-a povestit că fusese concentrat în cel de Al Doilea Război Mondial pe frontul de răsărit și căzuse prizonier la sovietici. Se împrietenise cu unii din soldații sovietici care păzeau lagărul de prizonieri și învățase puțin rusește, din vorbă. Prinsese de la ei o frază pe care am învățat-o de la el atunci: Day Boje zdorove, koncina voina, budet harașo (Dă Doamne sănătate, sfârșitul războiului, va fi bine). Astăzi, la vreme de pandemie și de război, este potrivită din nou. Cât adevăr este în cuvintele acestui om simplu, bătrân, om din popor.

Cine își mai amintește astăzi de Moș Bodai din Băiceni-Cucuteni? Dumnezeu să-l odihnească  Avem ce învăța din cuvintele lui. Populism? Nu cred.

Să dea Dumnezeu să fie bine, sănătate şi pace!

Lucian-Zeev Herșcovici