Pentru că au trecut sărbătorile (Paștele tuturor riturilor creștine, Pesahul, curând se termină și Ramadanul), reluăm analiza Afacerii Palatului Bánffy. S-au mai enervat câte unii pe ici, colea, neînțelegând fundamentul problemei: nimeni – cu excepția așa-zișilor moștenitori ai unui anume Nicolae Roșca – nu-și dorește pentru sine acest edificiu, care de mai bine de 75 ani a devenit proprietatea statului român (într-un context istoric bine cunoscut deja), iar de 55 ani este sediul Muzeului de Artă din Cluj (Da, da! Cel dăruit cu stele Michelin de vreo patru ani încoace, stabiliment ce adăpostește peste 15.000 opere de artă, în care s-a investit doar în ultimii trei ani parcă peste un milion și jumătate de euro pentru restaurarea fațadelor etc). Așadar, vorbim de un edificiu aflat în folosul comunității, vizitat anual de peste 120.000 iubitori de artă sau evenimente culturale (până și în anul cumplit al pandemiei Covid 19 i-au trecut porțile peste 70.000 vizitatori), nu despre o clădire în care eu aș avea „interese personale” (chiar dacă mi s-a sugerat – poate din această cauză – că nu-i prea bine ce fac pentru șansa de a mi se prelungi mandatul de manager, ceea ce chiar mă doare în cot). Dar, ca istoric, nu pot abjura de la imperativul rankeian „wie es eigentlich gewesen ist”/„adevărul așa cum a fost” sau – ca să invoc pe Aristotel, via Ammonius Saccas – „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”.

Ultima oară am postat „testamentul” lui Dénes Bánffy în beneficiul unui anume „Nicolae Roșca”, validat prin sentința de la finele lui 1998 (făcută publică la începutul anului următor), prin care se recunoaște cota 3/4 din doar 4 apartamente cu destinație de locuințe existente la data de 6 martie 1945. Așa cum am arătat anterior, de-a lungul vremii s-au pus în acțiune alte procese în virtutatea a tot felul de legi ce au vizat „îndreptarea nedreptăților regimului comunist”, fără ca judecățile ulterioare să discute valabilitatea testamentului (el fiind deja „validat” prin sentința mai sus amintită). Așadar, nimeni nu și-a pus problema autenticității testamentului, petecul de hârtie din proces („testamentul”) neoferind nici un reper de identificare a lui Nicolae Roșca (cine este, unde și când s-a născut, număr buletin etc, așa cum sunt dosarele similare, inclusiv pentru anii 50 ai veacului trecut). La solicitarea mea de a se pune la dispoziție dosarul „testamentului” de la Camera Notarilor Publici (ce ar trebui să conțină documentele aferente elaborării testamentului), răspunsul instituției din urmă se pare că a fost tranșant: nu există dosarul testamentului, ci doar acest document, pe care îl reproducem din nou.

Cum de la sine se înțelege, am apelat la alte surse documentare, care chiar dacă nu oferă – deocamdată, pentru că cercetările continuă – informații senzaționale, dau măsura destinului personajelor noastre: Dénes Bánffy și Nicolae Roșca. Și pentru că „testamentul” vorbește clar și fără echivoc că cel dintâi lasă lui Roșca „toate bunurile mobile și imobile ce se vor găsi după decesul meu ca formând proprietatea mea”, cel din urmă obligându-se să-l întrețină pe baron și să-l înmormânteze „pe cheltuiala lui”, trebuie să reamintim faptul că Palatul Bánffy intrase sub CASBI prin legea 91 din 10 februarie 1945, că prin legea naționalizării din 1948 au fost preluate doar cinematograful și o bancă ce-și avea sediul în palat (banca a fost naționalizată ca instituție, nu ca sediu, pentru că aceasta era plătitoare de chirie către … statul român și nu către familia Bánffy).

Cât despre „naționalizarea” locuințelor din 1950, nici pomeneală, pentru că lista completă anexă a legii nu menționează pe acest Bánffy. Așadar, prin testament (dacă este valid, pentru că am publicat cândva și semnătura reală a lui Dénes Bánffy din anii 40, și cea – cred eu – „măsluită”, din 1958, de pe „testament”) i s-a lăsat lui Nicolae Roșca fix praful de pe tobă! Dar aș fi curios dacă acest Roșca și-a respectat presupusul „angajament”, de a-l îngriji și înmormânta pe Bánffy! Există documente doveditoare la dosarul cauzei? Din această perspectivă s-a luat în discuție (de către juriștii ce trebuie să apare imobilul) „nedemnitatea succesorală” sau semnificația „dolului”, dar și nenumătarele sentințe ale Tribunalului Suprem pe anii 1950-1960 în chestiuni de testamente (așa, ca o minimă documentare pentru cei ce-și respectă profesia de „apărător)?

Pe de altă parte, mă și întreb cum ar fi putut ajuta și ce a făcut acest Nicolae Roșca pentru Dénes Bánffy, aflat în „domiciliu obligatoriu” (așadar sub strictă supraveghere), conform documentului ce-l anexez acum?

Și ca să închei într-o cheie de ironie, pe la finele anilor 30, Nicolae Roșca era suspect de simpatii legionare (existând o anchetă în epocă, deși „iubita” de atunci a sălișteanului – înregimentată în Legiune, cu acte în regulă – încearcă să-l „albească” pentru a-și proteja „amoarea”!)

Încep să cred că această „saga” a scăpat de sub controlul justiției, iar cel mai suspect îmi pare lipsa de reacție activă din partea celor îndreptățiți să apere o instituție publică de maxim interes cultural. (Da, da! Știu că astăzi cultura nu mai face doi bani în ochii puterii politice! Dar fără a mă erija în profet, știu sigur că lucrurile nu vor rămâne așa, că mai devreme sau mai târziu va deveni valoarea supremă a unui stat care-și propune să trăiască, nu să se dizolve).

(Va urma)

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului)

Lucian Nastasă-Kovács