Atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în mod limpede, un act cu caracter imperialist. Această formă de comunicare a mentalităţii imperialiste (războiul fiind uneori interpretat și ca un limbaj de comunicare reflectând o relaţie derapată, deteriorată) este una dintre formele cele mai elementare, mai ancestrale şi mai bestiale. Dacă Rusia este într-adevăr un imperiu şi are vreo legitimitate pentru a-şi apăra şi impune tendinţele imperialiste în secolul XXI este o chestiune complexă, un subiect asupra căruia nu mă opresc în cadrul textului de faţă. Merită însă să analizăm receptarea narativei imperialismului şi războiului care, în lumea occidentală, inclusiv în ţările Uniunii Europene este problematică şi adesea contradictorie.

Citind sau predând despre istoria Imperiului Roman sau ale marilor imperii europene din trecut, numitorul comun este descrierea lor drept imperii civilizatoare.  Interpretarea politicii lor expansioniste, a istoriei lor militare, generatoare de acte sângeroase care au distrus sau nenorocit zeci şi sute de mii de vieţi, este atenuată, îmblânzită, prin intermediul veşmântului metaistoric al civilizării.

Expansionismul imperialist din trecut al europenilor este acceptabil, ba mai mult, vreme îndelungată istoria suferinţelor îndurate de populaţiile cucerite şi aduse într-o stare mizerabilă a fost ignorată de istoriografia europeană, fie că era vorba despre popoarele cucerite de romani – din regiunile Alpilor, trecând prin cele dunărene şi ajungând până la Iudeea antică – sau despre diferitele concepţii asupra imperiilor, mesoamericane sud-americane sau africane.

În schimb, dacă e vorba de imperiile răsăritene (persanii, ahamenizii, sasanizii, abbasizii, mongolii, tătarii, turcii, ruşii) imperialismul apare îndeobşte ca negativ şi distrugător, din perspectiva suferinţelor celor cuceriţi şi oprimaţi.

Tendinţele expansioniste ale imperiilor răsăritene sunt interpretate exclusiv de sorginte ticăloasă şi aducătoare de pustiire, în schimb, în urma unei fente metaistorice,  tendinţele imperialiste negative apusene devin fenomene pozitive, civilizatoare.

Desigur, începând din secolul XX, această caracteristică a fost atenuată  şi nunanţată de istoriografia post-colonialistă care a câştigat tot mai mult teren, iar deconstructiviştii au trecut într-o extremă dăunătoare care ar dori să „şteargă” din istoriografia universală istoria imperiilor occidentale, precum şi unele trăsături pozitive ale trecutului colonialist.

Dualismul „imperii răsăritene ticăloase” versus „imperialismul occidental civilizator” se face simţit în mare şi în reflectarea evenimentelor actuale şi se pare că nu există vreo şansă ca în final să se enunţe clar că: orice fel de expansionism imperialist clasic, de tip vechi  (precum cel rusesc, din prezent) sau de tip nou, neoliberal, ideologico-economic (precum cel chinezesc sau american) este rău şi distrugător în esenţa sa, deşi – din punct de vedere al evoluţiei omenirii – este un fenomen complex, determinat şi inevitabil al societăţilor complexe.

Potrivit unora, apariţia mai devreme sau mai târziu a imperiilor – cu avantajele şi dezavantajele lor – este un fenomen firesc al evoluţiei societăţilor complexe precum cele create de homo sapiens. Alţii ar nega această teorie evoluţionist-deterministă, înclinînd în favoarea progresului cultural-cognitiv şi al raţionalismului, însă din păcate – deocamdată –  nu sesizăm efectele acestora din urmă în istoria omenirii.

Atâta timp cât istoria este predată prost, va persista şi discursul  despre lupta dintre „Bine” şi „Rău”, dintre „Lumină” şi „Întuneric”. Eu consider că Lumina nu este părtinitoare.  Şi am dubii serioase că ea s-ar afla de partea războiului, oricine ar duce acest război.

Csaba T. Szabó

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului. traducere A. Ghiţă).