Pisica lui Hemingway

Spitalul de campanie israelian a fost instalat în vestul Ucrainei, aproape de orașul Lvov. Orașul pitoresc era plin de refugiați din toată țara. Nu era chiar pe linia frontului, dar uneori era ținta tirului de rachete al armatei ruse. Lui Mihai, orașul îi amintea de orașele transilvănene, construite în stilul arhitectonic al Imperiului Austro-Ungar. Mihai, medic anestezist și specialist și în terapia durerii într-un spital din Sudul Israelului, s-a oferit voluntar în această delegație. S-a născut și a urmat liceul la Oradea, vorbea limba rusă, făcea parte din organizația “Medici Fără Frontiere” și în cadrul ei activase deja în Haiti și în Sierra Leone.

Au sosit într-o zi ploioasă de martie. Spitalul era instalat în curtea unei școli, o parte din paturi erau în clase, altele în corturi.

Prin oraș treceau valuri de refugiați din toate părțile Ucrainei, marea lor majoritate cu destinația Polonia. Erau oameni de toate vârstele, unii cu rucsacuri, alții cu geamantane, cu câini, pisici, păsări în colivii. Era o imagine tristă, a unor oameni care nu prea știu încotro se îndreaptă și dacă se vor mai întoarce vreodată pe meleagurile pe care le-au părăsit. Lui Mihai îi aminteau de filmele documentare despre Holocaust.

Primul refugiat pe care l-a întâlnit a fost Vasili, un om mai în vârstă care ducea în brațe un câine lup.

L-am găsit pe drum. Are un picior rupt și abia se mișcă, spuse Vasili. N-ați putea să-l ajutați?

Mihai, surprins de întrebare, a promis că se va sfătui cu colegii lui ortopezi. După câteva zile, câinele a fost supus unei intervenții chirurgicale care l-a pus pe picioare după o perioadă relativ scurtă. În timp ce zăcea rănit, câinele s-a atașat de oamenii spitalului, care l-au numit Meir. Devenise un adevărat membru al echipei. Mai ales copiii internați se bucurau de prezența lui Meir, care se juca cu ei și îi înveselea.

Vasili îl vizita pe Meir, dar și pe Mihai. Într-o zi i-a povestit câte puțin din viața lui. Avea optzeci de ani. Fusese antrenorul de fotbal al unei echipe de juniori dintr-o divizie inferioară a campionatului ucrainean, într-o suburbie a Kievului. De meserie era profesor de educație fizică. Soția îi murise cu ani în urmă, iar acum el încerca să ajungă în Germania, unde trăia singura lui fiică.

– De ce oare am pornit la drum, un bătrân ca mine? Război sau nu, aș fi putut să rămân în casa mea, în mediul meu. Eu mi-am cam trăit traiul. Dar dorința de a nu renunța, de a profita de darul vieții, de a fi alături de cei dragi, a fost mai puternică. Printre lucrurile pe care le regret este că mi-am lăsat în urmă motanul, pe Șura. Nu știu ce se va alege de el.

Deodată Mihai și-a amintit o povestire a lui Ernest Hemingway, „Bătrânul de lângă pod”. Omul din poveste i-a relatat scriitorului că orașul lui a fost bombardat și el a fost nevoit să plece, dar pisica lui a rămas acasă. Oare va putea supraviețui singură? Bătrânul spera că pisicii nu i se va întâmpla nimic rău, dar nu prea era convins și a cerut părerea autorului de fapt avea nevoie de o încurajare…

– Ascultă, Vasili, un om înțelept și un mare scriitor pe nume Ernest Hemingway l-a asigurat pe un om de vârsta ta, pe care l-a întâlnit în Războiul Civil din Spania, că de obicei pisicile supraviețuiesc în situațiile cele mai grele.

În cele două săptămâni petrecute în Ucraina, Mihai a avut mult de lucru. A anesteziat gravide pentru operații cezariene, ajutând la venirea pe lume copiilor ucraineni care poate nu vor mai avea parte de războaie, a tratat oameni pentru diverse tipuri de dureri cronice, precum și pe cei după intervenții chirurgicale efectuate la spitalul din localitate.

A cunoscut-o pe Hilda, o bătrână de nouăzeci de ani, supraviețuitoare a Holocaustului, care împreună cu fiica ei își căutau un loc mai liniștit. Veneau din Harkov cu convingerea că peste trei luni se vor întoarce acasă…

Colaborarea cu medicii localnici era foarte eficientă, dar de fapt nu se rezuma doar la relații colegiale. Adesea era invitat la masă, împreună cu alți medici din delegație.

Cu câteva zile înainte întoarcerii în Israel, Vasili a venit să-și ia rămas bun. Fiica și nepoții îl așteptau dincolo de graniță, în Polonia. I-a mulțumit lui Mihai pentru ajutorul dat câinelui, după care i-a arătat pe telefonul celular imaginea unei pisici roșcate și frumoase. Era motanul lui, Șura. Deunăzi un vecin rămas în urbea lor l-a fotografiat și i-a trimis poza.

– Hemingway al tău avea dreptate, a spus și a urcat în autobuzul care l-a dus în Polonia…

Una din surorile din delegație și-ar fi dorit să-l adopte pe Meir și să-l ducă cu ea în Israel, dar autoritățile veterinare din Tel Aviv s-au împotrivit și câinele a trebuit să rămână la Lvov. Mai târziu Mihai avea să afle că unul dintre profesorii din școala locală l-a luat în grija lui.

Povestirea se bazează pe evenimente reale.

Andrei Schwartz

10/07/2022

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Thomas Lewin commented on July 20, 2022 Reply

    Foarte bine scris .Este clar,Șura și Meir sunt alergători de cursă lungă.Mult respect i se cuvine și lui Mihai!Vă mulțumesc pentru injecția de optimism și omenie!

  • Tiberiu Georgescu commented on July 16, 2022 Reply

    Conflictele, chiar si cele militare au deseori intamplari ca cea de fatza din care cu siguranta avem de invatat. Multzam mult.

    Tiberiu Georgescu

  • Harry Zissu commented on July 16, 2022 Reply

    Vă mulțumesc! Salutări lui Mihai!

  • Andrea Ghiţă commented on July 14, 2022 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult atât textul cât şi titlul foarte inspirat.

  • boris mehr commented on July 14, 2022 Reply

    am citit cu mult interes, vă mulțumesc

  • Eva Grosz commented on July 14, 2022 Reply

    Din nou o poveste în care lumina străbate prin întuneric ! Minunat !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *