Ce este o hartă?
Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării.
Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…
Fabula lui Borges
Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.
Scriitorul şi traducătorul argentinian Jorge Luis Borges a scris o fabulă despre un împărat și o hartă. De obicei, acest gen de fabule care se referă la aspiraţiile împărăteşti relatează despre palate imense şi fastuoase şi sugerează vanitatea acestor ambiţii lumeşti. Dar, în povestirea originală a lui Borges, ceea ce îşi dorea împăratul era o hartă imensă, pe măsura și la înălţimea realităţii pe care o oglindeşte, atât ca dimensiuni, cât și în ceea ce priveşte conţinutul. Cu alte cuvinte, împăratul își dorea o hartă care să concureze cu realitatea, să o înlocuiască. Zis şi făcut: cartografii luii au întocmit o hartă care să acopere toată împărăţia, fără a omite niciun amănunt. S-a dovedit însă… că nimeni nu avea nevoie de acest duplicat al realului, harta s-a deteriorat şi vântul i-a spulberat fragmentele în toate direcţiile.
Morala: există o diferenţă esenţială între obiectul per se şi reprezentarea lui în artă, limbajul cu care îl descriem, etc. Arta nu este echivalentul obiectului, ci doar reprezentarea realităţii. Nimic nu exprimă acest adevăr mai elocvent ca celebra pictură a lui René Magritte şi cuvintele care o însoţesc: „Asta nu este o pipă”.
Arta este întotdeauna selectivă și o hartă reuşită conţine numai atâtea detalii cât este nevoie: prea puţine și nu te descurci, ea devenind nefolositoare; prea multe şi te pierzi în labirintul unor amănunte inutile.
Naraţiuni şi hărţi: o relaţie complexă
Poate datorită asemănării cartografiei cu arta întotdeauna selectivă a literaturii – fie ea “realistă” sau nu – scriitorii au avut întotdeauna o atracţie deosebită faţă de hărţi şi le-au inclus adesea în romanele lor. În unele cazuri, putem chiar vorbi de o fascinaţie a unor romancieri cu hărţile.
Cel mai renumit caz este scriitorul britanic Robert Louis Stevenson, care îi descria nepoţelului său o insulă exotică şi, în fiecare seară, descrierile lui deveneau tot mai vii şi mai detailate. Treptat, Stevenson a început să populeze locurile descrise cu atâta prospeţime cu fiinţe umane și să brodeze o poveste complexă în jurul acestor eroi. Astfel s-a născut Treasure Island, pornind de la fundalul geografic al acţiunii, care numai ulterior i-a sugerat scriitorului şi o acţiune. Harta este, bineînţeles, imaginară și ea va prinde contururi mai precise pe măsură ce se desfăşoară aventurile din roman. Privind retrospectiv, Stevenson a declarat: “Harta a constituit punctul principal al naraţiunii mele.” Inserarea unei hărţi oferea cititorilor o imagine “văzută de sus”, care nu îi era disponibilă eroului povestirii.
În eseul Start with the Map (Începe cu harta), David Mitchell susţine că el îşi proiectează invariabil romanele pornind de la locaţia evenimentelor și abia în faza următoare de creaţie acest amplasament în spaţiu îi inspiră acţiunea şi protagoniştii ei.
Şi, totuşi,… În unele cazuri, relaţia scriitorilor cu hărţile – imaginare sau nu – a fost tensionată. După ce capodopera lui James Joyce Ulysses a fost interzisă o bună bucată de vreme, în 1934 editura Random House îi publică în fine romanul, dar vrea să includă o hartă a oraşului Dublin, pentru a-i ajuta pe cititori să urmărească acţiunea. Joyce se opune cu înverşunare: scriitorul care decreta că opera lui poate fi înţeleasă de cititorii de orice nivel de cultură, considera că o hartă ar reduce complexitatea scrierii lui, impunând un punct de vedere unic unei lucrări care se voia deschisă şi fără limite. În final s-a ajuns la un compromis. Random House a publicat un afiş care includea o hartă a oraşului Dublin.
Rămân totuşi unele întrebări privitor la rolul hărţilor literare: ce se pierde și ce se câştigă prin inserarea lor, dacă hărţile complementează sau concurează cu acţiunea unui roman, dacă ele geranjează naraţiunea sau, din contră, ele contribuie la desfăşurarea ei.
La scurt timp după ce Joyce se declara “anti-hartă,” Random House publică romanul Absalom, Absalom al lui William Faulkner. Îngrijorat că cititorii vor întâmpina obstacole în urmărirea acţiunii, editorul îi cere autorului să alcătuiască o hartă a districtului Yoknapatawpha și o genealogie a personajelor. Faulkner a fost încântat de idee. Harta lui organiza spaţial acţiunea tuturor romanelor incluse ulterior în volumul The Portable Faulkner, publicată de Editura Viking Press.
Prin urmare, atitudini, viziuni şi abordări diametral opuse din partea a doi mari scriitori!
O hartă care nu prea seamănă cu o hartă! Ce fel de hartă o fi aceasta?
Anul 1769 marchează întâlnirea dintre doi mari navigatori care au întocmit o hartă remarcabilă: Căpitanul James Cook şi Tupaia, Marele Preot din insula Raiatea, care se alăturase expediţiei lui Cook în insula Tahiti. Intelectul său ieşit din comun era recunoscut și apreciat de locuitorii insulei și el era sfetnicul și iubitul ”reginei” Purea din Tahiti.
Tupaia a călătorit timp de 17 luni în tovărăşia britanicilor, pe care i-a uimit cu geniul său înnăscut. Britanicii urmăreau să capteze cunoştinţele vaste ale Marelui Preot despre aproximativ 130 de insule necunoscute lor sub forma unei hărţi, ceea ce le-ar fi oferit un avantaj considerabil în călătoriile lor din Oceanul Pacific. Iar Tupaia îşi dorea ca britanicii să-i izgonească pe cuceritorii insulei lui natale, Raiatea, care îl răniseră şi apoi îl exilaseră în Tahiti. Speranţa lui de a scăpa de invadatorii din Bora Bora se va dovedi însă deşartă.
Tupaia a continuat totuşi să-I ajute pe britanici. Ȋn interacţiunile cu băştinaşii, el a servit drept interpret şi cu talentul său diplomatic a de mai multe ori asalvat chiar vieţile echipajului.
Tupaia era moştenitorul unei tradiţii care a permis strămoşilor lui să se stabilească pe insule răspândite pe întinderea nesfârșită a oceanului, între Hawaii la nord, Rapa Nui (Insula Paştelui) la est şi Aotearoa (Noua Zeelandă) la sud. Europenii au denumit această regiune Polinezia.
Realizările acestor navigatori sunt cu atât mai remarcabile cu cât construcţia ambarcaţiunilor lor era rudimentară. Ei îşi ciopleau pirogile cu unelte de piatră, împleteau pânzele corăbiilor din frunze şi navigau fără ajutorul unor instrumente. În schimb, simplitatea ambarcaţiunilor era compensată din plin de cunoştinţele lor sofisticate despre navigaţie. Dacă britanicii se bizuiau în exclusivitate pe poziţia soarelui la amiază – moment anunţat cu mare fanfară pe vas – ca să-şi recalibreze busola și să-și menţină direcţia dorită, polinezienii se ghidau după semne multiple: soarele le servea drept busolă în timpul zilei şi luna şi stelele în timpul nopţii. În plus, se orientau şi după formaţiunile de nori, direcţia vântului, după curenţii maritimi şi după maree.
Este greu de imaginat cum a reuşit Tupaia să adapteze vastele lui cunoştinţe de navigaţie pe înţelesul echipajului de pe Endeavour (vasul lui Cook) – având în vedere obsesia lor cu soarele de la miezul zilei pentru a-şi recalibra instrumentele – şi să le condenseze pe o foaie de hârtie de mărimea ecranului unui laptop.
Harta este rezultatul numeroaselor conversaţii pe care Tupaia le-a purtat cu oamenii de ştiinţă de pe vas şi cu conducătorul lor, Joseph Banks, pe teme religioase, istorice și mai ales, geografice. Tupaia a uimit echipajul cu profunzimea cunoştintelor sale despre particularitățile fiecărei insule: dacă era plată sau deluroasă, unde se aflau porturile și cine era conducătorul actual.
Ȋntre timp, el a învăţat să picteze cu acuarele, alături de botaniştii de pe vas; avea o inclinaţie spre umor şi caricatură.
În centrul hărţii sale se afla Raiatea, apoi sunt notate o serie de insule cunoscute deja de britanici, printre care Tahiti, înconjurate de o puzderie de insule necunoscute şi cu nume misterioase. Tupaia a dictat denumirile tahitiene ale tuturor insulelor și ele apar pe hartă, dar, din păcate, într-o transcripţie care le stâlceşte numele.
Harta originală s-a pierdut, mai există doar copii în arhivele lui Banks şi a doi oameni de ştiinţă germani care s-au alăturat expediţiilor lui Cook în anii următori.
În călătoriile ulterioare, echipajul lui Cook a consultat o copie a hărţii, dar nu a reuşit să se orienteze după ea – insulele nu erau de găsit în locurile indicate pe hartă.
De două secole specialiştii încearcă în zadar să stabilească o relaţie între poziția insulelor pe hartă și poziţia lor geografică reală.
Recent, unii cercetători au remarcat în centrul hărţii cuvȃntul avatea (amiază) și au propus explicația că el denotă o concepţie diferită de cea europeană: o reorientare continuă, de la insulă la insulă, pornind mereu de la centru, orientare care se substituie referinţei nelipsite de pe hărţile europene a punctului cardinal fix, nordul. Dar nici această interpretare – încă parţial eurocentrică – nu a rezolvat în întregime problema localizării exacte a insulelor şi actualmente se duc tratative pentru o colaborare cu cercetători indigeni polinezieni.
La urma urmei, harta este un produs hibrid, la care, pe lȃngă Tupaia, au participat şi James Cook și alţi membri ai echipajului. Ea întruchipează îmbinarea a doua concepţii total diferite despre universul în care trăim. După cum sintetizează unul din cercetători, europenii obiectivizează și abstractizează spaţiul, îl fixează și îl măsoară cu coordonatele invizibile ale latitudinii şi longitudinii. Europenii se mişcă într-un univers fix. Polinezienii, din contră, îşi imaginează o lume în care oamenii nu se mişcă, dar universul se deplasează în jurul lor. Universul fiind în flux, în transformare continuă, preocuparea navigatorilor indigeni din Pacific era mai puţin poziţia absolută a unei insule, cȃt modalitatea de a ajunge la ea.
În prezent, în insulele Pacificului se fac eforturi de a restabili reţelele de circulaţie între insule, întrerupte de colonizare, pentru a crea o unitate regională bazată pe probleme de interes comun, cum ar fi schimbarea climatică. Cu ocazia comemorării a 250 ani de la voiajul lui Tupaia, în 2019, Moeata Galenon şi Titaua Teipoarii au navigat un vas din Tahiti pȃnă în Aotearoa, orientȃndu-se după lună şi stele. Ca şi Tupaia, ei au făcut schimb de tradiţii orale cu persoanele pe care le-au întȃlnit pe parcursul voiajului.
Declară Galenon: ”Strămoşii noştri navigau pentru a menţine relaţii. Piroga juca rolul unei verigi de legătură.”
Dar nu putem oare afirma acelaşi lucru și despre hărţi – imaginare sau reale? Nu constituie şi ele verigi de legătură între oameni, popoare și culturi, o modalitate de interacţiune cu lumea din jur? Istoria, geografia şi literatura abandonează descrierea pură pentru a explora parametrii care structurează teritoriile, sentimentele legate de teritorializare, apartenenţa la un anumit loc cu rol determinant în existenţa umană… Capacitatea de a sezisa relaţiile de interdependenţă dintre fiinţele umane și mediul înconjurător pe scară locală și globală ne ajută să înţelegem mai bine complexitatea lumii actuale. Navigăm lumea noastră cu ajutorul unor hărţi mintale, dar harta e mai puţin importantă decȃt procesul de a o întocmi şi a o utiliza.
Bibliografie:
https://www.newyorker.com/books/page-turner/the-allure-of-the-map
https://www.atlsobscura.com/aticles/writers-maps
https://nanocrit.com/issues/issue1/literary-cartography-narrative-spatially-symbolic-act
https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1179/000870411Z.000000000130
https://www.smithsonianmag.com/smart-news/explore-literary-maps-of-famous-authors-180979409/
https://www.theguardian.com/books/2022/jan/19/mapping-fictions-relationship-authors-literary-maps
https://hanahou.com/22.4/dcoding-tupaia
https://knowablemagazine.org/article/society/2021/reading-pacific-navigators-mysterious-map
Marina Zaharopol
17 Comments
Erudit si interesant!!
Și aș zice și original.
Felicitări.
GbM
Multe multumiri pentru comentariu!
ADMIRABIL ARTICOL, FELICITARI.. O COMPLETAE:Harta oraşului Washington DC, plasat între statele Maryland şi Virginia, arată ca un simbol ocult din romanele lui Dan Brown. La exterior un cerc: “Capital Beltway”, cu diametrul de circa 40 kilometri. Pe această şosea de centură se poate admira, de obicei vineri la amiază, cea mai spectaculoasă aglomeraţie de automobile din zonă.
În jurul acestui cerc este inscris un romb: District of Columbia (de unde şi DC), limitele teoretice ale oraşului. În realitate metropola s-a întins peste aceste linii, până la Belt, cu cartierelele elegante din nord cum ar fi Bethesda şi Chevy Chase. În fine, în partea centrală a rombului DC se află dreptunghiul administrativ-cultural The Mall, lung de 6 kilometri.
În geometria “cerc, romb, dreptunghi” amintită mai sus, perfect simetric, este plasat un Y acvatic: fluviul Potomac şi afluentul său Anacostia River.
Credeţi în simboluri care au predestinat menirea globală a acestei metropole?
Multumesc pentru comentariu si ma bucur ca v-a placut articolul!
Nu, eu nu cred in astfel de simboluri de predestinare.
Sunt multe state in SUA cu contururi geometrice mult mai precise: Utah, Wyoming, Montana, N. si S. Dakota, New Mexico…, toate sunt dreptunghiuri D.C seamana cu un romb din cauza dispunerii in spatiu, dar contururile sunt vagi si serpuitoare pe latura care desparte DC de statul Virginia din cauza ca granita urmeaza cursul raului Potomac. Forma Y e forma normala a unui rau la confluenta cu un afluent. Iar soselele de centura sunt intoteauna proiectate sub forma unui cerc in jurul unei metropole.
Dar, indiferent de consideratiile geografice pe care le-am enumerat mai sus, eu pur si simplu nu cred in asemenea simboluri, desi gasesc ca e interesant sa le observi ca pe o coincidenta!
Extraordinar de interesant. Mulțumesc Marina.
Ma bucur ca ti-a placut. Multumesc pentru comentariu!
Felicitări !
Multumesc frumos!
Autoarea ne uimeşte din nou cu capacitatea ei specială de a conecta personalităţi, opere şi întâmplări. Eseul de faţă este o adevărată delectare după precizia prozaică, aproape indecentă a Google Map!
Multumesc mult pentru apreciere!
Absolut minunat articol Marina! Din Irlanda lui Joyce ne-ai purtat pana in Polinezia si ne-ai dezvaluit perspective total diferite de a descifra hartile.
Cat despre fabula imaginata de Borges, sa ne amintim ca, in ultimii aproape 30 de ani ai vietii, scriitorul a fost orb si deci nu e de mirare ca a scris despre dorinta de a avea o harta aidoma realitatii…
Felicitari si multumiri Marina!
Sunt incantata ca ti-a placut articolul.Iti multumesc pentru tot ce-mi spui!
Referitor la Borges, uite, nici nu mi-a trecut prin cap sa fac conexiunea apta intre incapacitatea lui de a vedea si calitatile hartii pe care si-o imagineaza. Iti multumesc pentru aceasta contributie, Anca!
Autoarea denota inca o data o vasta cultura generala si o capacitate de a amalga perfect cultura cu stiinta. Oare ce spuneti despre verii hartilor, globurile Terrei. Si cum interpretati scena de parodie cu globul al lui Hinkel din filmul lui Chaplin, “The great dictator”?
Multumesc mult pentru comentariul apreciativ!.
Privitor la globurile Terrei, daca va referiti la acele artefacte iluminate, decorate si decorative, cred ca este agreabil sa-ti impodobeasca biroul, dar ele isi pot pierde rapid actualitatea odata cu o schimbare geopolitica si in acest caz, vor deveni “mere collectibles.”
Sunt de acord cu interpretarea clasica a scenei parodice din “The Great Dictator”: Hynkel/Hitler este prezentat ca un copil cu o jucarie, fascinat, dar si speriat de aspiratiile la dictatura mondiala pe care globul si i le sugereaza. Se joaca cu aceasta jucarie, de fapt un balon care plezneste, spulberand in mod simbolic visele sale marete.si Hynkel se bozumfla…
Pot discerne in aceasta scena reusita corelatia, -dar si discrepanta – dintre harti/globuri terestre si realitate. Dar scena e mai complexa si muzica lui Wagner care acompaniaza dansul cu globul-balon indica ambivalenta lui Chaplin fata de aceasta muzica, care poate inspira tendinte umane diametral opuse si despre asemanarea lui cu Hitler (mai ales mustata) care l-a obsedat si tulburat.
Va multumesc
Minunat articol! Exact pe gustul meu. S-ar fi potrivit de minune în seria mea „Fascinația țărilor de dincolo de orizont”.
Cât despre atitudinea unor scriitori față de hărți, mie mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am tradus o carte a cărei acțiune se desfășoară în locuri pe care le cunosc. Am căutat o hartă, ilustrații, dar autorul s-a împotrivit: cititorii trebuie lăsați să interpreteze descrierile în funcție de propria lor imaginație. Volumul a apărut fără nicio ilustrație și acum îi dau dreptate autorului.
Extrem de interesant ce relatezi! Deci, problema “cu harta/fara harta” e in continuare pe tapet, la aproape un secol de la aparitia cartii lui Joyce!
Sunt incantata ca ti-a placut articolul si sunt onorata de asocierea eseului meu cu seria de articole pe care le-ai publicat in Baabel:”Fascinatia tarilor de dincolo e orizont.”