N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…

Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau.

Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi[1] mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor şi a fost nevoită să vândă din lucrurile de valoare.

Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.

La prima vedere şiragul de granate sferice, faţetate, de mărimea unor boabe de strugure, părea de culoare neagră, poleită cu scânteieri discrete ale luminii reflectate de nenumăratele suprafeţe rombice, şlefuite, ale mărgelelor. În lumina filtrată a soarelui, însă, colierul căpăta o nuanţă rubinie, misterioasă.

Am fost foarte impresionată de gestul bunicii, pentru că ea moştenise şiragul de granate de la mama ei, fapt dovedit de portretul în ramă ovală, de mahon, aninat pe peretele camerei mobilate cu piese biedermeier. Tânăra zveltă din fotografia veche (pictată ulterior, după moda timpului) avea chipul oval, încadrat de păr şaten, pieptănat cu cărare la mijloc şi prins deasupra cefei, şi ochi căprui cu privirea senină. Era îmbrăcată cu o rochie vernil, de mătase, cu mâneci bufante până la cot, cu un decolteu discret şi năsturei decorativi până la brâul încins cu un cordon negru de catifea.

Singura podoabă purtată de Otilia Szakács, fotografiată la vârsta de 16 ani, era şiragul de granate sferice, faţetate.

Priveam adesea portretul Otiliei de care eram legată printr-o conexiune specială, pentru că se născuse exact cu un veac înaintea mea.

Greutatea şi atingerea rece a colierului de granate, mă făcea să mă simt aproape înrudită cu Otilia Szakács (căsătorită Bodó), mama Bunicii Erzsi, cea care împlinise 16 ani cu un secol înaintea mea, în zorii Monarhiei Austro-Ungare, în aşa-numiţii “fericiţi ani de pace” [boldog békeidők (m)] – coincizând în mare măsură cu La Belle Époque – care avea să dureze până în pragul Primului Război Mondial.

Nu ştiam despre ea decât ceea ce-mi povestise, sporadic, Bunica Erzsi.

Otilia era unica fiică a medicului chirurg István Szakács şi s-a căsătorit cu inginerul de căi ferate Ferencz Bodó. Viaţa cuplului s-a desfăşurat pe itinerarul căii ferate construite în estul Monarhiei (un proiect drag împăratului Franz Josef care voia să unească între ele ţinuturile întinse şi eterogene peste care domnea). În diferitele localităţ aflate de-a lungul noii linii ferate , Otilia a născut opt băieţi (din care au rămas în viaţă cinci) şi apoi o fată (Bunica Erzsi), spre necazul soţului, care-şi dorise şapte feciori, asemeni celor şapte căpetenii ale triburilor maghiare. Drept „pedeapsă”, fetiţa care năruise visul tatălui ei a fost botezată cu trei prenume: Otilia (după mamă), Erzsébet (după bunica paternă) şi Zsuzsanna (după bunica maternă), dar toată viaţa a folosit doar prenumele mijlociu (poate şi datorită cultului frumoasei împărătese Sissi).

Bunica Erzsi a decedat brusc, de inimă, curând după ce-mi dăruise granatele, astfel încât, după transferarea şiragului, s-a rupt şirul amintirilor despre mama ei, Otilia.

De o bună bucată de vreme nu am mai purtat colierul de granate (care pretindea o rochie de ocazie, iar ocaziile acelea s-au cam rărit) şi-l păstram într-o casetă chinezească, emailată, dragă mie (a cărei poveste poate o voi relata altădată).

De curând am făcut ordine în dulap, am deschis caseta, am cântărit în palmă şiragul greu de granate sferice faţetate, cu scânteieri discrete, l-am îndreptat către fereastră, pentru a „verifica” nuanţa lor rubinie, asemeni vinului roşu. Am reconstituit în gând chipul Otiliei Szakács, al cărei portret nu aveam să-l moştenesc (bănuiesc că s-o fi rătăcit, după moartea bunicilor mei adoptaţi) şi m-am întrebat oare ce poveşti de viaţă păstrează colierul de granate vechi de (cel puţin) un veac şi jumătate şi cum le-aş putea da de urmă? Mi-am încercat norocul în …spaţiul virtual.

Ştiam că Otilia era singura fiică a medicului István Szakács care a trăit în veacul al XIX-lea, undeva în Transilvania. Am dat o căutare cu aceste cuvinte cheie şi primele informaţii descoperite pe Internet m-au călăuzit către Dr. Béla Sípos, profesor de econometrie la Universitatea din Pécs[2] care pomeneşte numele medicului István Szakács, într-un amplu studiu dedicat genealogiei familiei sale. L-am contactat prin email, i-am prezentat pe scurt povestea „legăturii” mele cu Otilia Szakács şi l-am întrebat dacă posedă mai multe date privitoare la familia Szakács. Mi-a răspuns prompt şi mi-a trimis câteva documente interesante, printre care şi două care o pomenesc chiar pe Otilia.

Iată sinteza celor aflate şi traducerea unor fragmente relevante.

Potrivit registrelor matricole din Odorheiu Secuiesc, la 30 iunie 1845 István Szakács, în vârstă de 30 de ani, de profesie chirurg (n.1815) s-a căsătorit cu Zsuzsanna[3] Várhegyi (n.1817), în vârstă de 28 de ani. Cei doi au avut patru copii: Károly (4 nov 1842 – 5 ianuarie 1847), Gábor (n. 28 decembrie 1847), Ödön (20 aprilie 1850 – 1855) şi Otilia (n. 16 iunie 1852) care a fost confirmată în religia reformată în 10 mai 1866.

Documentele existente în arhivele Muzeului din Odorheiu Secuiesc furnizează informaţii despre studiile lui István Szakács de Szenterzsébet (strămoşii săi au fost înnobilaţi în 1618, de către principele Gabriel Bethlen), cariera medicală şi activitatea în timpul Revoluţiei Maghiare şi Luptei de Eliberare din 1848-1849.

Potrivit unei copii legalizate a diplomei sale de medic, datând din 1851, tânărul născut la Târgu Mureş a absolvit Királyi Akadémiai Lyceum [Liceul Academic Regal] din Cluj][4], în 1837, suţinându-şi diploma atât în domeniul chirurgiei, cât şi al obstetricii şi primind dreptul de a profesa ambele specialităţi.

În vara lui 1842 era chirurgul Şcolii de băieţi din Cristuru Secuiesc. Prestaţia sa a fost apreciată în mai multe rânduri de oficialităţile locale.

Dintr-o foaie de drum militară, datată 17 iulie 1849, aflăm că: Domnul István Szakács, medic-şef al batalionului de grăniceri[5] nr. 6 este transferat în tabăra militară de la Vika, unde nu este niciun medic. Potrivit ordinului emis de către generalul de brigadă Josef Bem[6]: Medicul se deplasează la tabăra militară de la Vika sau [dacă ea nu mai e la Vika] acolo unde poate s-o ajungă din urmă. Ordon ca toate autoritățile militare şi civile să-i asigure liberă trecere şi să-i pună la dispoziţie de îndată căruţe cu cai de schimb, plătiţi cu bani peşin.

Un ultim document aflat în arhivele Muzeului din Odorheiu Secuiesc datează din 1866, fiind o scrisoare expediată de medicul-şef la nivel naţional, adresată lui István Szakács, care la ora aceea era deja medic orăşenesc în Odorheiu Secuiesc.

István Szakács a decedat de ftizie în 20 ianuarie 1876, la vârsta 68 de ani.

Din ferparul publicat într-un articol al profesorului Béla Sípos aflăm că Otilia Szakács şi mama ei, văduva lui István Szakács (n. Zsuzsanna Várhegyi) anunţă cu adâncă durere decesul celui mai bun soţ şi tată, István Szakács, medic orăşenesc, decedat în 20 ianuarie 1876, la vârsta de 69 de ani,[7] după o lungă suferinţă

Din textul de mai sus reiese că în 1876, la vârsta de 24 de ani, Otilia nu era căsătorită.

Într-un alt ferpar, publicat de acelaşi autor, citim următoarele

Otilia Szakács şi soţul ei, Ferencz Bodó jr, inginer la Inspectoratul General al Căilor Ferate Regale, şi copilul lor minor, László [precum şi alte rude] anunţă cu durere în suflet, că mama, soacra, bunica, mătuşa generoasă şi iubitoare, văduva medicului István Szakács (n. Zsuzsanna Várhegyi) s-a stins din viaţă la 6 decembrie 1882, la vârsta de 65 de ani, în urma unei boli cronice de ficat.

Din acest anunţ reiese că în 1882, la vârsta de 30 de ani, Otilia Szakács avea deja un băieţel. Probabil că se măritase cu câţiva ani în urmă, dat fiind că (după cum îmi povestise Bunica Erzsi) primii trei fii ai Otiliei muriseră imediat după naştere.

Am schimbat mai multe scrisori cu profesorul emerit Béla Sípos, trimiţându-i, la rândul meu, informaţii despre descendenţii Otiliei Szakács (căs. Bodó), în special despre Erzsébet Friedmann (n. Bodó) căsătorită cu Nándor Friedmann, al căror fiu, Ferkó, a pierit la Auschwitz… [8]

Profesorul Sípos a inclus aceste nume şi date în stufosul arbore genealogic al familiei Szakács de Szenterzsébet[9], din care face parte şi el, pe ramură maternă.

Iată că şiragul de granate al Otiliei Szakács, moştenit de Bunica Erzsi, care mi l-a lăsat moştenire mie, s-a dovedit a fi o adevărată bijuterie de familie.

Andrea Ghiţă

---

[1] Despre Bunica Erzsi puteţi citi mai pe larg aici https://baabel.ro/2018/11/vaza-bunicii-erzsi/

şi aici https://acum.tv/articol/10166/

[2] https://hu.wikipedia.org/wiki/Sipos_B%C3%A9la_(k%C3%B6zgazd%C3%A1sz)

[3] E vorba de bunica maternă a Bunicii Erzsi

[4] Insituţia de învăţământ de rang universitar a fost înfiinţat de Maria Tereza în iunie 1776 şi a fost preluată de Ordinul Piarişilor. Era o instituţie de rang universitar cu facultăţi de Drept, Medicină, Teologie şi Filozofie. (https://hu.wikipedia.org/wiki/B%C3%A1thory_Istv%C3%A1n_Elm%C3%A9leti_L%C3%ADceum )

[5] E vorba de Armata Revoluţionară Maghiară

[6] General polonez, comandant al Armatei Revoluţionare Maghiare https://ro.wikipedia.org/wiki/J%C3%B3zef_Bem

[7] Potrivit anunţului mortuar, István Szakács s-ar fi născut în 1809, în timp ce în registrul de căsătorii, citat la începutul articolului, anul de naştere era 1815.

[8] Inclusiv articolele publicate de mine de-a lungul timpului şi mai multe fotografii

[9]http://mek.oszk.hu/22700/22778/22778.pdf

https://docplayer.hu/1828949-Dr-sipos-iii-bela-a-szenterzsebeti-szakacs-szakats-szakacz-zakacz-es-rokon-csaladok-tortenete-tartalom.html

https://adoc.pub/dr-sipos-iii-bela-a-szenterzsebeti-szakacs-szakats-szakacz-z.html