Nu, titlul nu conține nicio greșeală de ortografie, doar că originea expresiei se găsește adânc îngropată în amintirile mele din tinerețe, iar uneori e greu să ajung în straturile mai profunde.

Dar pentru asta există Dr. Google, cel care le știe pe toate, și iată dialogul dintre Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, din urmă cu mulți ani:

– Vreți să scrieți ceva în registrul vizitatorilor?

– Lasă fleacurile. Dă-mi un coniac! Da, imediat.

– Și nu uita disciplina colonială! Am înțeles, domnule comandant.

– Lasă-l, frate, nu vezi c-o să plătească? Uite, și-a băgat mâna în buzunar. A, nu, și-a scos batista. Mototol! Mototol a făcut-o, da.

– Registrul vizitatorilor… Hm! Ia să vedem.

– Ce mic e omul în fața muntelui! Hm! ‘Muntelu-i’. Heh! Hahaha!

– Iată un cetățean care merită o lecție de ortografie![1]

Vremuri de mult apuse…

Scheciul celor doi actori de neuitat mi-a venit în minte deunăzi, pe când îmi începeam dimineața cu lupta aproape zilnică pentru a mă adapta modificărilor fără de sfârșit care apar în sistemele tehnologice care fac parte din viața noastră cotidiană.

Nu e vorba de noua tehnologie care pentru mine, un om simplu și neștiutor în ale tehnicii moderne, este o lume în care accesul îmi este permis doar pe la periferia ei. Adică încerc să mă bucur de progresul tehnologic în toate domeniile, fără să fiu însă în stare să pricep ce se ascunde în spatele fiecărui buton și aplicație. Las această plăcere pe seama oamenilor de specialitate, mai ales celor tineri, și demult nu mă mai rușinez că un copil de 7-8 ani mânuiește telefonul, televizorul, ceasul de tip nou și calculatorul mult mai ușor și mai repede decât mine.

O poveste auzită recent la un post de radio israelian e mai mult decât reprezentativă pentru prăpastia dintre generații. Tehnicianul, sosit pentru a modifica anumite amănunte legate de funcționarea televizorului, încerca să explice posesorului aparatului noile modificări ale telecomenzii, fără ca acesta să dea vreun semn că ar înțelege despre ce era vorba, până când tehnicianul a propus ca un copil din casă să se asocieze discuției și din acel moment totul a devenit clar.

Dar să ne întoarcem la oile noastre.

Cu alte cuvinte, m-am adaptat, încerc să mă bucur de ceea ce pot obține din ceea ce realitatea de azi îmi oferă și am dat deoparte pentru totdeauna sentimental de frustrare care mi-a dominat gândurile un timp prea îndelungat.

Dar aici mă refer la o complet altă senzație, o combinație între furie și neputință, în fața permanentelor încercări (din păcate reușite) de a modifica tehnologia care mă servește pe mine, un individ născut prea devreme pentru a ține pasul cu vremurile de azi.

Să mă explic.

De zeci de ani folosesc e-mailul ca pe o unealtă deosebit de eficientă de comunicare cu lumea întreagă. Sunt mândru că lista mea de cunoștințe cuprinde sute de nume, scriu multora și mulți îmi scriu, și mi-e bine așa.

Dar deodată server-ul meu a hotărât să schimbe sistemul de lucru. Comenzile nu mai sunt aceleași, ele trebuie căutate unde nu erau ieri, și există doar trei posibilități: să reușești (aproape imposibil), să eșuezi (bineînțeles), sau să fugi la cineva mai ”deștept” decât tine și să-i ceri ajutorul. Inutil de a remarca faptul că până ți se explică noua conformație, ești paralizat, neputincios, scos de pe linie, inutil.

De câțiva ani mă bucur de Netflix. Această aplicație a sosit la timp pentru a rezolva problema ivită foarte des în serile în care niciun canal de televiziune nu-ți oferă un program pe măsura așteptărilor tale. Nu tu meciuri, nu tu un film bun… Cât despre discuțiile politice, doar cei imuni la lipsa de civilizație și respect pentru celălalt pot suporta cacofonia frazelor aruncate una împotriva celeilalte, ca niște arme care dacă nu sunt ucigătoare, e clar că te obligă să închizi gura nemernicului de aparat.

Netflix a rezolvat pentru foarte mulți dorința de distracție și relaxare în perioada Covid-ului, când cele 24 ore zilnice păreau imposibil de acoperit cu ceva care să-ți ofere cea mai mică satisfacție, după ce ai citit o carte după alta și ți-ai plictisit toți prietenii, telefonându-le fără să ai ce să le spui. Cu alte cuvinte, Netflix merită banii.

Dar boala schimbărilor l-a lovit și pe el. Modul în care poți afla dinainte despre ce e vorba în filmul pe care l-ai ales s-a schimbat în ultimele săptămâni. Prezentarea nu mai e la îndemâna tuturor, ci trebuie s-o găsești. E drept, problema se rezolvă de-ajuns de repede, dar cum să-ți înfrângi senzația că ești pus tot timpul la încercare?

Mai aveți răbdare pentru încă două exemple? Iată-le.

Universitatea mea este interesată să știe tot ce fac în materie de călătorii în străinătate în scopuri științifice (congrese, studii și cercetări), asta pentru a-mi putea menține titlul de profesor emerit (a cărei definiție, după un regretat prieten, e un profesor care nu mai are niciun merit!).

Așadar, după fiecare participare la un asemenea eveniment trebuie să completez un formular cu toate detaliile necesare. Nimic mai simplu. Formularul era clar, îl aveam pe calculator, îl completam și îl trimiteam prin e-mail sau fax. Ei bine, povestea s-a complicat. Formularul trebuie completat pe computer împreună cu documentele însoțitoare – și nu e simplu să le atașezi la raportul computerizat. Soluția? Fugi mata la universitate, găsește mata pe cineva care să te ajute și care de fapt îți face un bine pe care nu știi dacă îl meriți, apoi te duci acasă rugându-te la Cel de Sus să fii în stare să pui în aplicare cele învățate.

Și la urmă, o poveste românească, încadrată și ea în sistemul general de schimbări. Ca un călător cu experiență, eu încerc pentru fiecare zbor să fac check in express, ca să nu am surprize la aeroport. Așa cum se știe, faza finală a acestui proces inteligent este obținerea unui boarding pass, ceea ce îți permite, dacă nu ai bagaj de predat la cală, să treci direct spre poartă, fără să mai vizitezi ghișeul companiei aeriene. Și TAROM, ca toate companiile de zbor îți oferă acest avantaj, sau mai bine zis ți-l oferea, pentru că la ultima mea călătorie cu compania românească rezervarea expres a funcționat perfect, doar că… nu am primit boarding pass, ceea ce m-a obligat să pierd timp, în loc să economisesc energie și nervi. (La ghișeu mi s-a spus că softul este în schimbare, deci răbdare…) 

– Cârcotaș, asta ești, mi se va reproșa. Lumea nu stă pe loc și tu, dacă nu vrei să rămâi în urmă, fă bine și adaptează-te, în loc să te plângi tot timpul…

O fi, dar eu nu mă pot despărți de ideea că lucrurile nu se petrec așa cum ar trebui să se petreacă.

Dar înainte de toate o întrebare: cui prodest? Pentru ce asistăm la un proces continuu de schimbare de comenzi, butoane și aplicații? După umila mea părere, modificările au un singur scop: să amintească tuturor că specialiștii de rigoare lucrează, funcționează, au idei și le pun în aplicare! Pentru că altfel, cum își pot justifica existența?!

Rog să fiu crezut, niciuna din schimbările de mai sus nu a adus vreo îmbunătățire sistemului în cauză!

Dacă așa stau lucrurile, nu am nimic împotrivă, dar de ce omul de rând nu e anunțat din timp de modificările respective? Altminteri cum să te descurci? Să găsești pe cineva la telefon, nici vorbă! Formezi numărul și vorbești la bec. Trebuie să dai dovadă de o cantitate enormă de răbdare până când auzi o voce omenească la celălalt capăt al ”firului”.

Și la urmă, o povestioară care spune totul (cred eu).

Aeroportul (iarăși aeroport!!) Otopeni, acum un an și mai bine, pe vreme de Covid. Cetățeanul israelian care se întorcea acasă trebuia să completeze un formular pentru Ministerul Sănătății, numai pe telefonul celular, altminteri nu primea boarding pass. Eu nu știam de această decizie și nu aveam formularul pe telefon. Cu mare greutate am găsit o funcționară care m-a ajutat și am reușit să fac totul cum trebuie.

– Dar ce face un individ care, pur și simplu, nu are telefon celular?

Răspunsul a venit fără cea mai mică întârziere:

– Un asemenea individ nu mai poate zbura cu avionul!!!

Gabriel Ben Meron

---

[1] Aici puteţi asculta teatrul radiofonic cu acest scheci https://replici.net/replici-din-teatru-radiofonic/replici-si-citate-audio-din-calatoria-dlui-perrichon-1953/lasa-fleacurile-da-mi-un-coniac-da-imediat