Am mai spus într-un articol precedent (https://baabel.ro/2021/10/miniatura/ ) că-mi place mult să colecționez momente de viață care mi se oferă sub forma unor clipe de grație. Într-o după amiază din zilele trecute am fost din nou martora fericită a unei astfel de clipe, surprinzând pe stradă o conversație drăgălașă dintre o bunică și nepoțica ei. Mi-a plăcut atât de mult încât m-am hotărât pe loc s-o împărtășesc. Cele două se întorceau de la grădiniță, bucurându-se de o destul de lungă plimbare pe străzi lăturalnice, ferite de circulația prea intensă a orașului. În cartierul nostru, în care și eu mă plimb mereu, sunt străzi întregi de case cu grădini îngrijite, pline de flori și pomi, majoritatea ornamentali, care asigură trecătorilor ambianța plăcută a părții vechi a orașului. E liniștitor să treci pe aici, primăvara fac aproape zilnic rondul zonei ca să văd ce tufe au mai înmugurit și dacă lalelele, narcisele, câte o magnolie, sau gutuiul japonez au dat deja în floare, sau mai trebuie să le așteptăm câteva zile ca să ne încântăm de darurile lor.

Bunica și fetița din povestea mea discutau despre fel de fel de lucruri, iar eu aveam privilegiul să trag cu urechea venind în spatele lor. Micuța avea probabil cam patru ani sau și mai puțin și punea multe întrebări la care nu accepta răspunsul ”nu știu”. Bunica trebuia să știe, cum adică?!

La un moment dat micuța Maia, căci așa îi spunea bunica, se tot apropia de peretele câte unei case și îi șoptea ceva așteptând apoi puțin. La câțiva pași mai încolo, la altă casă repeta operațiunea, punea o întrebare șoptită peretelui și aștepta răspunsul… Nu auzeam ce le spunea caselor, dar a făcut manevra asta de câteva ori, până când bunica a înțeles demersul micuței și a întrebat-o:

– Ce faci, Maia, vorbești cu pereții? Așa v-a spus vouă azi doamna educatoare la grădiniță? Că are impresia că vorbește cu pereții?

– Da, Buna, de unde știi? – făcu Maia ochii mari.

– Și pereții nu-ți răspund nimic, nu-i așa? Deci poți să vorbești cu pereții, Maia?

– Nu poți, Buna, că ei nu știu să vorbească, nu știu să răspundă! – se dumirise Maia în după-amiaza de februarie.

– Carevasăzică voi trebuie să fiți atenți la doamna educatoare și să-i răspundeți la întrebări, nu-i așa?

Micuța n-a zis nimic, probabil cântărind în mintea ei de fetiță adorabilă ce înseamnă să faci un lucru inutil. Maia verificase ”pe viu” cum stă treaba cu vorbitul cu pereții.

Zâmbeam încântată să descopăr cum o fetiță minunată, ieșită parcă dintre paginile unei cărți de povești, punea în concretul ei imediat de copil o abstractizare specifică adulților.

Mi-au revenit pe loc în memorie lungile discuții pe care le aveam în adolescență cu mama mea care a fost educatoare timp de 40 de ani și care îmi povestea aproape zilnic pățanii de la grădinița unde lucra.

Cel mai greu le venea copiilor să înțeleagă, la vârsta de doi ani jumate sau trei, cum se face că azi devine ieri și mâine se transformă în azi, ba mai mult, ieri a fost și el, la un moment dat, un mâine pentru un azi trecut deja…

O zi de primăvară timpurie, o stradă aproape pustie și, iată, primesc privilegiul de a asista la încercările unui omuleț de a desluși cum stă treaba cu lumea asta, ce-i posibil și ce nu, pe verificatelea. Am simțit că am primit un dar, unul mic și prețios, ca și când aș fi fost admisă să arunc o privire în universul atrăgător și surprinzător al micuței Maia. Mi s-a confirmat încă o dată faptul că banalul unei zile obișnuite poate ascunde clipe fermecate și, în câte un moment aproape magic, poți să ai norocul să le identifici.

Anca Laslo