Tocmai ne-am întors din Maroc, dintr-o excursie organizată de 10 zile. Ne-au purtat prin toate locurile mai importante și mai interesante ale acestei țări care de zeci de ani trăia în ”concubinaj” cu statul Israel și abia în ultimii 2-3 ani relațiile dintre cele două țări au devenit legale și publice.

Nu, nu e în intenția mea de a scrie despre cele văzute și trăite în aceste zile, nici despre frumusețile locurilor, nici despre imensitatea ”pădurilor” de măslini, și nici despre paradoxul atitudinii marocanilor față de evrei: pe de o parte o conviețuire de sute (dacă nu de mii) de ani, și pe de altă parte pogromuri (ultimul în 1948) și obligația evreului de a-și lăsa tot avutul în țara de baștină dacă voia să emigreze (în special în Israel).

Partenerii noștri de excursie, vreo două duzini, erau cu toții pensionari; media de vârstă era în jur de 72-73 ani, eu purtând ”titlul” de bătrânul grupului. Atmosfera era extrem de plăcută, unii se cunoșteau încă din Israel, cu alții am făcut cunoștință în primele ore ale excursiei.

Dar de fapt noi nu eram doi ci… patru, pentru că fusesem cooptați datorită unor buni prieteni din orășelul nostru, care ne facilitaseră intrarea în acest grup select, compus aproape în întregime din țabarim (băștinași), intelectuali, și cu toții doritori de o aventură plăcută într-un loc din care de-a lungul anilor 1950-60 mai bine de un sfert de milion ajunseseră în Țara Sfântă.

Se vorbea bineînțeles ebraica, vorbitorii de franceză aveau o excelentă ocazie de a se folosi de limba odinioară internațională (pentru că toți marocanii orășeni vorbesc franceza!), dar noi între noi vorbeam românește.

Într-una din zile, unul din excursioniști, pe nume Israel, mi se adresă, rugându-mă să-i ascult păsul.

– M-am născut în România, începu el.

– Și atunci de ce nu vorbim limba de acasă?

– Pentru că eu am venit în Israel la vârsta de patru luni…

Povestea lui Israel, alias Sorin/Sorinel, e nu numai interesantă, dar și (după părerea mea, unică), ceea ce m-a făcut să scriu aceste rânduri.

Pe scurt, Sorin (numele de Israel l-a primit bineînțeles după emigrare) nu știe în ce loc din România s-a născut! A ajuns în Israel în septembrie 1950, fără act de naștere, nu are idee dacă fusese trecut pe pașaportul unuia din părinți, iar de pe urma părinților nu a rămas niciun document. În familie ziua lui de naștere se sărbătorea în 24 mai, dar nici acest amănunt nu e sigur.

Se pare că tatăl său era din Galați, dar și acest detaliu e cu semn de întrebare. Israel cunoaște numele de familie al mamei sale înainte de căsătorie, dar nimic mai mult.

Și cu asta se încheie ”lista” amănuntelor pe care Israel le posedă în legătură cu apariția sa pe acest pământ. Nu a apucat să-și chestioneze părinții în legătură cu viața lor (și a lui!) în România, și ei au dispărut cam de mult…

– V-am auzit vorbind românește și m-am gândit că m-ați putea ajuta să obțin câteva detalii legate de cele patru luni trăite acolo…

Și acum o paranteză.

Istoria emigrației evreilor din România spre Palestina și apoi Israel e lungă și de-a dreptul impresionantă. Se poate spune că acest fenomen are loc fără încetare de aproximativ un secol și jumătate. În fiecare an apar în Israel olim hadașim (noi imigranți) din România, uneori cu zecile de mii, alteori într-un număr ce nu depășește pe cel al degetelor de cele două mâini. De-a lungul existenței noastre israeliene am fost martorii permanenței ”românești” aici, ajunsă la apogeu în anii 1970, când numărul olim-ilor din România depășise 400.000, iar româna era a treia limbă vorbită, după ebraică și arabă. (A propos, azi româna nu apare pe lista celor 15 limbi cele mai vorbite aici!)

Unii emigranți se născuseră în Transnistria, în lagărele ”organizate” de ocupația română din timpul celui de al Doilea Război Mondial, alții pe pământul Transilvaniei ocupate de unguri, sau în Basarabia aflată periodic sub ocupație rusească, dar toți aveau acte de naștere!

Pe vremuri cotidianele și săptămânalele în limba română aveau succes și erau căutate și cumpărate de zeci de mii de cititori dornici de știri în limba maternă. Acele publicații erau folosite, printre altele, și ca un instrument de a regăsi rude și prieteni. Dar niciodată, din câte îmi aduc aminte, nu am citit o poveste asemănătoare cu cea a noului meu prieten, Israel/Sorin/Sorinel.

– Pur și simplu, aș vrea să știu și eu unde m-am născut… Poate ai vreo idee, ce e de făcut? Am auzit de avocați care se ocupă cu acte de cetățenie, cu pașapoarte românești, dar eu vreau doar un lucru, să știu unde m-am născut!

I-am povestit de Baabel și l-am întrebat dacă știe să citească românește.

– Cu greu…

I-am povestit despre cei care scriu în revista clujeană și despre cei care o citesc cu regularitate, o dată la două săptămâni, ca un ceasornic elvețian.

Nu i-am promis nimic, doar că voi povesti povestea lui, și cum spune românul, niciodată nu se știe de unde sare iepurele…

Deci, mă adresez vouă, celor care deschideți calculatoarele și vă bucurați de apariția bilunară a revistei. Aveți vreo idee? Aveți vreo legătură, cineva care l-ar putea ajuta pe noul meu prieten?

De comun acord cu el, am decis ca într-o primă fază nu voi aminti numele de familie al părinților săi, decedați demult. Bineînțeles că aceste detalii vor fi transmise imediat celui care crede că îl poate ajuta.

Acest text va ajunge și în calculatorul lui Israel/Sorin/Sorinel. I-am promis că-i voi transmite orice idee sau propunere pe care cititorii revistei Baabel mi-o va împărtăși pe e mailul meu (gurman@bgu.ac.il).

În numele lui, mulțumesc cu anticipație celor care pot oferi o mână de ajutor.

Iar celor dintre noi care se ocupă cu pusul pe hârtie a unor povești, inventate sau adevărate, aceste rânduri le oferă, cred eu, o bună sursă de inspirație.

Gabriel Ben Meron