Acum câteva zile s-a stins din viață Dana. Fetele ei au remarcat faptul că ea a știut când să se despartă de cei de aici și să nu le îngreuneze viața de mame tinere cu copii încă mici, întrucât Dana a decedat la câteva ore înainte de prima seară de Pesach deci ele, fetele, nu au trebuit să șadă șiva.

Eu mi-am luat rămas bun de la ea două zile înainte. Înțelesesem din convorbirile cu fiicele ei că se apropie sfârșitul și nu voiam ca asta să se întâmple fără s-o mai văd o dată. Nu ne vedeam des, ba chiar ne vedeam foarte rar, dar vorbeam des la telefon.

– Te-am sunat să-ți spun că mai trăiesc, obișnuia să deschidă discuția telefonică, cu acel har zglobiu și plăcut în voce, moștenită (din câte îmi amintesc) de la tatăl ei, pe care îl cunoscusem de mic copil și pe care ea îl pierduse când avea vreo șase ani.

A fost în 9 iunie 1951. Tovarășul Mirel Costea, alias Natan Zaider, a murit. Nu, nu a murit așa, simplu, ci s-a sinucis. Și nu s-a sinucis așa, simplu, ci și-a tras un glonț în cap, printr-o pernă groasă (ca să acopere zgomotul împușcăturii, că doar era un om civilizat, deci avea grijă de liniștea vecinilor), și a făcut asta la îndemnul/cererea/sugestia (alegeți ce vi se potrivește mai bine) Partidului. Partidul Comunist Român avea grijă de felul cum trebuiau să dispară de pe scenă cei mai iubiți fii ai lui, iar Mirel Costea era în acele zile șeful biroului de documente secrete în cadrul secției de cadre a Comitetului Central.

Se spune că el strângea cotizația lunară a membrilor Comitetului Central și își punea semnătura pe carnetele lor de partid, inclusiv pe cel al Tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Robert Levy îl descrie în culori luminoase (fragment din articolul lui Vladimir Tismăneanu):

„Un idealist excepțional de amiabil și una din figurile mai populare din ierarhia partidului, Mirel Costea și-a câștigat simpatia multor activiști comuniști prin maniera afectuoasă în care, în calitate de membru de frunte al Comisiei de Cadre a Partidului, i-a ajutat pe cei care se întorceau din străinătate după război”.

Motivul sinuciderii? De câtva timp nori groși planau asupra carierei politice a celui care fusese membru de partid din ilegalitate și suferise de pe urma apartenenței la un partid interzis prin lege din anul 1924, un om căruia i se recunoscuseră meritele imediat după 23 August 1944. ”Norii” fuseseră aduși de cumnatul său, fratele soției Anuța, Emil Calmanovici, inginer constructor, simpatizant al Partidului Comunist în anii de ilegalitate și unul din cei mai importanți donatori de fonduri în sprijinul activității ilegale și existenței fizice a comuniștilor închiși în închisorile românești.

Dar Calmanovici tocmai fusese arestat, bănuit / presupus / dovedit (alegeți, vă rog) de relații secrete cu ”Vestul”.

Și iată incompatibilitatea evidentă dintre relația de familie cu un dușman al poporului și continuarea existenței terestre a celui care și-a sacrificat ani din viață și a pus la îndemâna partidului tot ce avea, puterea de muncă, zelul politic și chiar libertatea.

În acea dimineață, Rodica, fiica cea mare, pe atunci în vârstă de vreo 12 ani, orfană din Transnistria și adoptată de familia Costea după război, și-a găsit tatăl, în mod cu totul neașteptat, acasă.

– Tată, ce-i cu tine? De ce nu ești la birou?

– Nu mă simt bine. N-ai grijă, tu du-te și te joacă, eu mă întind puțin…

Din raportul securistului însărcinat cu supravegherea incinerării:

”Sicriul cu corpul lui Costea M. a fost adus la crematoriu în seara zilei de 9 iunie orele 21.30. În dimineața zilei de 10 iunie a fost așezat pe catafalcul ascensor. Au fost depuse 3 coroane, din partea colaboratorilor, din partea organizației de Partid, a treia fără nicio indicație. A fost nevoie de înlăturarea bandajului care-i acoperea fruntea fiind prea vizibil, de asemenea avea un mare cearcăn vânăt în jurul ochiului, din cauza hemoragiei… Primii care au venit au fost membrii familiei, însoțiți de tov. Protopopescu de la secția verificări cadre. În afara familiei, în cursul dimineții au mai venit la crematoriu circa 80-100 persoane, printre aceștia întreg activul secției de verificare a cadrelor…”

Raportul, întocmit cu exactitatea unui funcționar zelos, mai amintește faptul că atmosfera era grea, ”parcă de așteptare, se putea ușor vedea că tov. erau nedumeriți, mai ales în lipsa fastului obișnuit în asemenea împrejurări.”

”La ora 17.55 a fost anunțată tovarășa Mirel (sic!) că peste 5 minute va avea loc incinerarea, a tresărit și a întrebat cum, fără nimic, fără Internaționala, s-a răspuns că fără, atunci a început să plângă mai tare…”

Mirel Costea a lăsat în urmă trei scrisori: una adresată Danei și Rodicăi, cele două fiice, alta adresată Anuței, soția și mama fetelor, iar ultima tovarășului Rogojinschi, adjunctul său.

Numitorul lor comun este preaslăvirea Partidului, preaslăvirea tovarășului Stalin și a URSS. Fraza comună celor trei scrisori: ”Partidul are dreptate!” Scopul lor era să construiască un fel de platoșă, o rețea de apărare în jurul familiei rămase în restriște după dispariția lui.

În scrisoarea către cele două fiice mesajul e clar: ”Viața mea a fost pentru Partid… Tatăl vostru a fost un om cinstit și devotat Partidului și dacă vreodată veți afla că Partidul are o altă părere despre mine, atunci să credeți ce spune Partidul”.

Iar soției îi scrie cu o mână pe condei și alta pe revolver: ”Viața mea a fost Partidul… Partidul nu poate să ierte gestul pe care-l fac… Partidul are dreptate să nu fie de acord… Rodicăi să-i dai ceasul, Dănuței stiloul. Pe tine te rog să trăiești și să îngrijești copiii. Tu te bucuri de încrederea Partidului, poți trăi și trebuie să trăiești. Este ultima rugăminte pe care ți-o fac”.

În sfârșit, un pasaj din lunga scrisoare adresată acelui activist de partid, Rogojinschi:

”De ce să nu aibă încredere în mine Partidul nostru? De formă mi-am pus viața la dispoziția Partidului înainte de 23 August 1944? De ce să fiu eu omul bandiților imperialiști americani și englezi? Mi-a fost luată moșia? Mi-a fost naționalizată fabrica? (Dacă le-aș fi avut, și tot le-aș fi dat cu mare bucurie.) Ce aștept de la bandiți? Și ce-mi pot oferi ei? Bani? Situație? Să rămână toate de gâtul lui Truman și al celorlalți ațâțători la război… N-am putut să suport gândul că Partidul și-a pierdut încrederea în mine. De aceea sărut carnetul meu de partid, pe care nu l-am murdărit nici înainte de a-l avea…”

Ca un fir roșu, din cele trei scrisori, se desprinde frica, groaza de ce li s-ar putea întâmpla celor trei rămase în urma sa, cât de crudă ar putea fi răzbunarea partidului pe membrii familiei rămași în viață.

Numai cine cunoștea dedesubturile terorii staliniste, aplicate cu sârg în România acelor ani, numai un asemenea om își putea imagina o soartă tragică pentru cei care (ca și el, dar ce importanță are?!) erau complet nevinovați.

Știu, mulți dintre cititorii acestor rânduri vor considera că Mirel Costea și-a meritat soarta. Cu alte cuvinte, în acele vremuri de teroare avea dreptate cine spunea cum că ”dacă nu-i sinucid eu pe ei, mă sinucid ei pe mine”.

Mirel Costea – printre alții – a adus comunismul în România, dar acesta e un subiect prea larg și prea greu pentru un doctoraș ca mine. Voi aminti doar că Mirel Costea era de fapt Natan Zaider din Buhuși, prieten drag al părinților mei, un evreu care în loc să stea cu mâinile-n buzunare și să aștepte să vină să-l ia Siguranța antisemită și fascistă, ca pe mulți alții, a hotărât să se opună activ, să lupte pentru o viață mai bună, și fiind prin educație internaționalist, a vrut ca de lumea asta mai bună să se bucure toți, și printre ei – da, printre ei – și evreii aflați în permanent pericol de dispariție.

Pe parcurs s-a dovedit că Mirel Costea a luptat și și-a pus viața în pericol pentru o cauză diabolică, iar celui ce se îndoiește de justețea acestei fraze îi recomand cu multă căldură romanul lui Arthur Koestler Întuneric la amiază, scris în anii 30 ai secolului trecut. Se pare că autorul știa niște amănunte despre ”ideologia” și practicile comuniste pe care Mirel Costea, alias Natan Zaider, le ignorase, cu sau fără bună știință.

Ca mulți alții, dezamăgiți și trădați, a plătit cu viața, dar și-a salvat familia.

Dana și soțul ei, răposatul Alexe Silvan, au emigrat în Israel, au crescut și au educat două fete care la rândul lor s-au căsătorit și au copii.

Rodica, și ea dispărută, s-a acomodat la viața americană, după un scurt popas în Israel.

Anuța, devotata soție, a emigrat în Israel ani după plecarea celor două fete, a aterizat pe aeroportul Ben Gurion, a fost pusă pe o targă și transportată la spital, din cauza unei situații medicale foarte serioase, printre care o fractură de femur care a obligat-o să rămână în pat până la sfârșitul vieții.

Cele două fete ale Danei, Mirela (numele nu a fost întâmplător!) și Ilana, își duc viața în Israel, au întemeiat familii și au copii, nepoții Danei și strănepoții lui Mirel și Anuța Costea. Mă întreb cum văd cei doi străbunici, acolo în Ceruri, existența și viața urmașilor într-o altă țară decât cea în care s-au născut și pe care o consideră, de fapt și de drept, a lor.

Și acum întreb din nou: cât de banală e povestea asta, în atmosfera pe care mulți dintre noi am trăit-o și poate unii au și simțit-o pe pielea lor?

Gabriel Ben Meron