Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală.

Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate.

Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit.

Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.

Ne aflăm în primele zile ale războiului, pe Podişul Golan, unde s-au dus luptele împotriva armatei siriene. Un grup de soldaţi israelieni este atacat de câţiva soldaţi sirieni care dispuneau la acea oră de o poziţie avantajoasă, dar mai ales de o dotare superioară: grenade și mitraliere. În timpul atacului, majoritatea israelienilor sunt grav răniţi, sau chiar ucişi. Nici sirienii nu o duc mai bine, atacul este violent de ambele părţi. Un singur israelian rămâne în viaţă, un tânăr soldat cârlionţat, cu ochelari şi cu pete de sânge pe obraz. Uimit și şocat, el umblă printre tovarăşii săi de luptă, mânat de dorinţa de a-şi găsi ariciul pe care el îl numea Țnobar. Dar acesta fugise din adăpostul său ad-hoc, o cutie de carton, şi se trezise deodată în mâinile unui soldat sirian care era deja dezarmat.

Avinoam, soldatul cu chip de copil pur așkenaz, știe limba arabă şi îl roagă pe “duşman” să i-l înapoieze pe Țnobar. Sirianul îl întreabă dacă are apă. Erau multe sticle cu apă, atârnate de centurile soldaţilor morţi. Avinoam îi întinde o ploscă cu apă. Sirianul se apropie încet; în ochi i se citește teama – Avinoam ţine în mână o armă.

Soldatul sirian i-l înapoiază pe Țnobar, micul arici, probabil şi el înfricoşat. Între cei doi se leagă o conversaţie, şi, aparent, timp de câteva minute, realitatea se îneacă în cuvintele arăbeşti schimbate de cei doi tineri aruncaţi de forţa împrejurărilor în crâncenul război care nu va ierta nici de această dată.

– Eşti pentru primă oară în faţa unei asemenea scene, cu morți,cu răniţi? Eu sunt, spune sirianul.

– Nu, dă din cap Avinoam.

– Şi de unde eşti din Israel?

– Din Kfar Saba.

– Aveţi acolo marea?

– Nu, nu este mare, dar nici nu e prea departe.

– Ni s-a spus că atunci când vom ajunge la Tel Aviv… vom putea vedea MAREA.

– Dar tu de unde eşti?

– Din satul Batna. Câţi fraţi ai?

– Niciunul.

– Noi suntem acasă patru copii. Tata ne lua câteodată la Damasc ca să ne arate oraşul. Când va fi pace, vino la Damasc și o să ne plimbăm împreună, o să-ți arăt orașul.

Deodată, în spatele soldatului sirian, la o distanță de vreo zece metri, apare o siluetă – ulterior vom înţelege că este unul din tovarăşii lui Avinoam, probabil rănit, dar care reuşise să se ridice şi să înainteze. El îl identifică pe soldatul sirian, ochește şi trage.

Buuuuuuuuuum!!! se aude zgomotul glonţului care îl ucide pe soldatul sirian și îl readuce la realitate pe Avinoam şi odată cu el pe noi, privitorii, sau poate doar pe mine, care cu greu am rezistat să nu plâng cu lacrimi de arici, pardon, de crocodil. Glonţul care străpunge corpul soldatului sirian împroașcă și mai mult sânge pe faţa lui Avinoam cel cârlionţat. Și mai nedumerit, ameţit şi şocat, el îl întreabă pe celălalt soldat:

– Ce-ai făcut?!?

Suntem deci în Podişul Golan, în plin război crâncen, între cadavrele împrăştiate prin iarba uscată de căldura sfârșitului de vară. În minutele următoare, soldatul revenit la viaţă îl trage printre blocurile de bazalt pe Avinoam care ţine în mână cutia de carton, unde se adăpostește din nou ariciul Țnobar. Cei doi coboară și se alătură altor soldaţi care reuşiseră să se salveze.

***

O explicație. Neila este numele rugăciunii care încheie ritualul din ziua de Yom Kipur. Nu știu dacă există un echivalent în limba română. Poate că Ora închiderii nu a fost traducerea cea mai inspirată a titlului. Semnificaţia lui este cu mult mai adâncă în contextul războiului, al circumstanţelor în care a pornit şi al consecinţelor pe care le-a avut.

Veronica Rozenberg