Sintagma citată în titlu – cu o mică modificare – este desprinsă dintr-o dedicație din 1997, pe prima pagină a volumului O supraviețuire cu Oscar (editura Hasefer). Un raft măricel al bibliotecii mele este onorat de cărțile lui Relu Cosașu; Relu de la Oscărelu, Oscar – cel cu Supraviețuirea de mai sus, prenumele lui adevărat, de care făcea atâta haz. Amintitele cărți sunt așezate pe trei categorii: cele dăruite mie în anii de început ai prieteniei cinefile, când ne vedeam la revista Flacăra, unde ținea Cronica de trei secunde, cele destinate lui Henri Dona – fostul meu profesor și redactor-șef al săptămânalului ilustrat – cu care aveam să mă căsătoresc mai târziu și ultimele, începând din anii ’70, care ne aveau în vedere pe amândoi, la comun, cum ar veni, pe limba lui tandru-ironică. Se înțelege că o bună parte dintre cărți aparțin prețioasei categorii numite “în dublu exemplar”.

Poate că nu m-aș fi încumetat să amintesc acest amănunt în fond autobiografic, îndeletnicire destul de străină scrisului meu, dacă la plecarea lui Radu Cosașu nu aș fi tresărit văzând atâta năvală a revendicării lui de către presa sportivă. Criticii literari nu s-au repezit să scrie despre uluitorul lui talent de a pune preț pe clipa bogată cât un veac în imaginația lui, de a înnobila cotidianul, de a-și îmblânzi îndoielile, angoasele, șfichiuindu-le cu un zâmbet. Cronicarii sportivi au sărit primii la moștenire, cu atâta zel, încât și banalele CV-uri distribuite de televiziuni, tot în fotbal se proțăpeau, eliminând din biografia scriitorului până și anii îndelungați în care a fost redactor al revistei Cinema sau calitatea lui de scenarist al oropsitului Un film cu o fată fermecătoare. Evident, nu aceste funcții i-au dat aura unuia dintre cei mai curați cinefili din câți am cunoscut.

Radu Cosașu a iubit cinematograful ca nimeni altul, umil și orgolios, totodată, fără să aștepte nimic din partea lui, nicio răsplată, nicio avansare, nicio plecare la vreun festival, niciun premiu, nici măcar titlul de critic de film. Lumea lui se sprijinea în filme cu aceeași demnitate și patimă cu care se hrănea din scriitorii dragi, Isaac Babel, Scott Fitzgerald, André Malraux. Dacă aș pune cap la cap dedicațiile despre care vorbeam, aș alcătui un întreg traseu al cinefiliei împărtășite cândva și pierdute pentru totdeauna: “Pentru… acest motto, numai pentru ei, numai pentru noi, on vit sa vie comme un film (King Vidor la 87 de ani)”; “…pentru toate cărțile citite împreună, din care am dedus – tot împreună – că nicio Cinematecă nu poate fi tristă”; “…cu dragoste de old friend fitzgeraldian, în numele valorilor ascunse sub balonzaidul știut”. Pentru cei care nu dezleagă misterul invocatului balonzaid, trebuie să spun că este tot o referință cinefilă, despre celebrul trenci intrat în mitologie al lui Humphrey Bogart. Altele: “…această carte pe care o știe, acest montaj al nostru, al nebunilor după filme, după balonzaid”; “…vecinului de iglu, celui cu care am plecat împreună la vânătoare de iluzii, cu care am ratat toate loviturile noastre de Nanuci și Butch Cassidy”. Și multe altele.   

Odată cu dispariția lui Radu Cosașu, peste sufletul meu de cinefil, îndoliat de moarte acum 23 de ani, la plecarea lui Henri (Dona) s-a lăsat o ceață ultimă. Există, desigur, profesiunea, încă o mai practic, mai există interesul pentru mișcările tot mai derutante ale cinematografului, dar cinefilia înseamnă altceva. Cinematograful, văzut de Serge Daney ca o țară care lipsea din cărțile noastre de geografie și pe care a trebuit să o descoperim sau să o inventăm este astăzi la îndemâna tuturor pe grăbitul internet. Știu că nimeni, niciodată, nu mă va suna precum Cosașu, duminică 21 octombrie 1984, pentru a-mi spune atât, fără nicio introducere: “A murit Truffaut” sau în 31, tot octombrie, 1993, “A murit Fellini”. Simplu, sec, dar atât de fratern, fără alt comentariu, ca și cum în acele zile era de la sine înțeles că trebuia să lăsăm totul, să nu ne mai gândim la nimic, decât la ei. Știu că nu voi mai avea cu cine să stabilesc cel mai frumos titlu de cinema din Le Monde, că nu voi mai avea însoțitor în întoarcerea la cuvântarea rostită de Malraux la inaugurarea Casei de cultură din Grenoble în 1968, text care ne-a dat peste cap “ca soarta unui film dificil, ca soarta unui Antonioni pierdut printre superproducții”. Măreția cinefiliei însemna, printre altele, și seninătatea de a părea uneori patetic, snob, puțin caraghios, rătăcit printre travellinguri, prim-planuri și câmp-contracâmp. Cu Radu Cosașu alături, trăiam bietele noastre orgolii ca pe un blazon.

Magda Mihăilescu