Pe vremea mea se spunea (o frază care se potrivește oricui și în orice situație) cum că poți scoate omul din România, dar nu poți scoate România din om.

Ulterior am ajuns la concluzia că chiar dacă așa stau lucrurile, fraza aceasta nu se potrivește în ceea ce privește limba, întrucât peste tot în lume (și poate mai ales în Israel) românii transmutați pe alte plaiuri încetează treptat de a vorbi limba maternă și se încadrează perfect în mediul cultural-social al noii realități. Iar în cele mai multe cazuri odraslele lor nu vorbesc limba părinților, ceea ce face ca graiul ”strămoșesc” să devină o noțiune cu totul teoretică. Așa se face că limba română nu mai apare pe lista celor 13 limbi cele mai vorbite azi în Israel, și asta în ciuda faptului că aproape 400.000 evrei români au emigrat în Israel de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și până azi.

Toate aceste gânduri mi-au venit în minte în timpul ultimei mele călătorii în România, la un congres în specialitatea mea.

În acele zile am avut ocazia să întâlnesc două cupluri, separat unul de altul, și fiecare mi-a oferit o poveste complet diferită, dar amândouă au un numitor comun, lesne de identificat după citirea celor de mai jos.

Am întâlnit prima pereche în aeroportul Ben Gurion, la coada care se formase pentru intrarea în avionul spre București. Cum stăteau exact în spatele meu și cum eu sunt un fel de animal social, sociabil și prea deseori vorbăreț, am început să-i descos, punând întrebări de o manieră care să nu deranjeze. Dar de la bun început mi-am dat seama că cei doi (aflați cam la începutul celui de al șaptelea deceniu de viață terestră) erau dispuși să ofere informații.

Fiecare din ei era la a doua căsătorie. El vorbea curent românește, dar ea se limita la ebraică și la limba lui Petőfi. Fiecare din ei ajunsese în Israel de mic copil, din România, și în casa părintească fiecare vorbea limba locului, dar și cea a părinților, el româna, ea maghiara.

Părea că umblaseră prin toată lumea, cunoșteau o mulțime de locuri și povesteau amintiri interesante de peste tot pe unde fuseseră.

Am înțeles că se pregătesc de un sfârșit de săptămână prelungit la București, au planuri de vizite a unor prieteni, precum și participarea la diverse manifestări culturale. Ne-am despărțit în momentul ieșirii din avion, la Otopeni, și ne-am luat rămas bun în drum spre controlul pașapoartelor.

Am uitat imediat de ei, fiind preocupat să ajung cât mai repede la următorul zbor spre orașul de provincie în care avea loc congresul la care fusesem invitat.

Dar ce nu face întâmplarea?! Câteva zile (sau mai precis seri) mai târziu, privind oarecum plictisit la cei cu care împărțeam prea modestul lounge de la Otopeni, i-am reîntâlnit. Ne-am bucurat toți trei de reîntâlnire și am continuat să ne descoasem unul pe altul.

Și uite minune: am aflat că cei doi posedau un apartament în plin București și își cumpăraseră și o mașină care îi aștepta de fiecare dată în fața casei. Nedumerirea mea n-a durat decât câteva secunde:

– Noi petrecem în București un weekend prelungit în fiecare lună! Avem prieteni, ne simțim bine aici, și de ce nu?!

Da, am cunoscut mulți israelieni care au (re)devenit proprietari de apartamente / case în fosta lor țară. Ei revin în România o dată sau de două ori pe an, adesea cu copiii sau nepoții, petrecând o bună parte din vară sau plecând la schi.

Dar povestea acestui cuplu mi se pare ieșită din comun. Cu toate că soția nu vorbește românește, au decis să achiziționeze apartamentul (și automobilul) la București, nu la Atena, nici în Cipru, Creta sau Rodos – destinații mult mai apropiate de Israel și cu o climă mult mai prietenoasă. Fără discuție, dacă cauți un loc unde te simți bine, destinația potrivită e cea legată de trecutul tău nu foarte îndepărtat.

Și cum ne învăța odinioară marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Între cele două întâlniri cu perechea de mai sus, la o cină festivă organizată în cadrul congresului, am făcut cunoștința unui cuplu de tineri medici americani, el și ea, plasați în fața mea la masa aceea lungă, și cu care m-am întreținut în engleză, până când m-au auzit adresându-mă cuiva în românește.

– Putem continua pe românește, mi-a spus el.

Am rămas uimit, pentru că accentul tânărului coleg arăta că limba lui Eminescu nu era cea maternă:

– Vorbiți românește, l-am întrebat?

A urmat povestea celor doi tineri medici. El, născut la Arad, venise în Statele Unite la vârsta de trei ani, în 1983 și abia după multe peripeții și după ani în care familia fusese despărțită, s-au revăzut cu toții la Chicago. Tânăra soție s-a născut la Brașov, în 1985, și printr-o coincidență și familia ei a fost despărțită timp de doi ani.

S-au cunoscut întâmplător, cu ocazia unei vizite de familie, și ”s-au luat”, cum se spunea pe vremea mea, chiar înainte de a începe rezidențiatul. Amândoi fac parte din comunitatea protestantă din Statele Unite și în fiecare duminică participă la servicii religioase în limba română. Aveau în jur de 37-40 ani și păreau să se bucure de ocazia de a vorbi limba învățată de la părinți.

Pentru ei era a doua vizită în România, de data aceasta pentru congresul la care eram invitat și eu, și ca să viziteze rude din amândouă părțile.

De mici copii, amândoi au vorbit în casă românește, au citit în românește și au fost tot timpul la curent cu evenimentele din țara natală a părinților lor.

– Personal, consider că România este țara mea în aceeași măsură ca America, chiar dacă mi-am petrecut toată viața în America, mi-a precizat tânărul meu coleg. Dorim să fim mai mult aici și folosim orice prilej pentru a vizita România.

Am continuat discuția, căutând să aflu mai multe despre legătura sufletească a tinerei perechi cu țara pe care o considerau a lor, dar și pentru a înțelege în ce măsură au avut ocazia să aprofundeze aspectele specifice ale limbii române.

Ah, încă un amănunt. Auzind de congresul internațional care va avea loc în noiembrie acest an la Tel Aviv, și-au exprimat rugămintea de a primi mai multe date despre acest eveniment.

Cam asta e dubla mea poveste.

Aparent, nimic special, mai ales pentru un israelian obișnuit să se întâlnească cu odrasle din părinți originari din Țara Sfântă, stabiliți demult în străinătate (în special în Statele Unite) și care sosesc în Israel pentru a efectua stagiul militar, mulți dintre ei rămânând în noua / vechea lor țară.

Am auzit și de mulți irlandezi, nepoți ai celor care au părăsit țara natală acum mai bine de 100 ani, și care se reîntorc în patria strămoșilor lor. Exemplele de genul acesta sunt numeroase.

Și atunci te întrebi care e patria acestor așa-ziși pribegi? Sau: poți avea două patrii în același timp, așa cum pretind unii că poți iubi două femei, sau doi bărbați, cu aceeași pasiune, în același timp?!

Și o ultimă întrebare: ce-i face pe acești indivizi, pe care i-am numit în mod exagerat și oarecum eronat pribegi (un termen pentru care mă scuz), să caute un nou loc unde să se simtă în largul lor și nu întâmplător să găsească o țară care nu e deloc departe de sufletele lor?

Și cum nu sunt nici psiholog (doar ușor pisălog!!) și nici sociolog, las pe seama cititorilor sarcina de a căuta răspunsuri la întrebările de mai sus.

Gabriel Ben Meron