Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari?
Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc.
– Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase?
Iulia s-a grăbit să-mi răspundă:
– Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar nu au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.
Rami, partenerul ei de acrobație, e un vlăjgan cu mâini lungi și musculoase. L-am întrebat și pe el acelaşi lucru.
– Am făcut gimnastică în timpul liceului, mi-a spus Rami. N-am probleme financiare, părinții îmi dau bani suficienți. Fac acrobaţie pentru că Iulia e prietena mea. Ne iubim.
Era un argument serios.
– Iulia, de unde ai învățat acrobația?
– Am venit din Uzbekistan. Părinții mei au fost acrobați la circul din Tașkent. De la vârsta de cinci ani până la venirea mea în Israel, în urmă cu zece ani, am participat la spectacolele lor.
– Părinții te-au văzut dând spectacole de acrobație în mijlocul drumului?!
– Din fericire, nu! Ei au rămas la Tașkent. Am venit în Israel singură, la vârsta de optsprezece ani şi m-am înrolat în armată. Serviciul militar l-am făcut la o unitate de infanterie. Pentru scurt timp am fost chelneriță, după care am avut noroc și am fost admisă la Școala de Actorie.
– Iulia, a strigat-o Rami, e timpul să ne întoarcem la lucru.
Mai doream să discut cu ei, aşa că ne-am dat întâlnire într-o seară, la o cofetărie.
– Rami, nu crezi că e primejdios ce faceți? Sunt atât de multe accidente de circulație. Merită să vă periclitați viața pentru banii pe care-i câştigaţi?
– Ne iese de o cină la un restaurant modest, dar continuăm pentru că ne place acrobația și, bineînțeles, şi riscurile legate de acest tip de spectacol – m-a lămurit Rami.
– Ați văzut şi alţi acrobaţi pe străzile circulate ale orașului?
– Da, au răspuns la unison noile mele cunoștințe. Pe unii dintre ei chiar îi cunoaştem.
– La ce roluri visezi, Iulia?
– Greu de spus… Nastia din Azilul de Noapte de Maxim Gorki, Ofelia din Hamlet și altele, dar mai întâi să-mi termin studiile și să-mi găsesc de lucru.
– Eu aș dori să joc rolul lui Randle Patrick “Mac” McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar visul meu este să devin regizor, mi-a spus Rami.
De când i-am cunoscut, am început să merg la spectacolele Școlii de Actorie și n-am regretat. Pe Iulia și pe Rami îi văd frecvent făcând acrobație în aceeași intersecție. Ne salutăm și îmi imaginez că o văd pe Nastia din Azilul de noapte și pe regizorul piesei Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey…
Andrei Schwartz
11/05/2023
4 Comments
Si eu am văzut acrobați la intersecțiile din Haifa.
Artă.
Câştiga câțiva shekeli punăndu-ṣi in pericol viața
Nu ştiu de ce, citind această proză scurtă – un instantaneu de viaţă populat de personaje pe fundalul străzii israeliene – mi-am amintit de unul dintre filmele care m-au marcat: La Strada. Povestea aceea era sfâşietor de tristă, povestea aceasta e optimistă, şi totuşi…
Anul acesta, de departe cea mai spectaculară apariție la concursul “Românii au talent” au avut-o doi acrobați africani, dar nici măcar în finală nu au ajuns, Așa se întâmplă când plebea și nu specialistii decid cine e mai bun,
Cred ca i-am vazut si eu, sau mi se pare….
GbM