Câteva zile la rând, după ce delegatul general anunțase selecția oficială a celei de 76-a ediții, la mijlocul lui aprilie, televiziunile noastre anunțau și prin viu grai, și prin scris, pe croll: “Niciun film românesc la Cannes” sau, în altă variantă, “Un Cannes fără niciun cineast român”. Doliu național rupt din Caragiale! Să nu prindem noi niciun… „coledz”! Presa, obișnuită să patineze pe suprafața lucioasă a realității, a transformat într-o catastrofă de trei bani un amănunt care face parte din viața și politica unui mare festival, mai ales a unuia cum este Cannes-ul. Lasă că și cineaștii noștri au alimentat ani în șir mitul invincibilității cinematografului românesc pe Croazetă, și încă cu atâta disperare, încât unii autori au refuzat multă vreme să-și trimită filmele altor festivaluri, în eventualitatea selecției. Sau Cannes sau nimic. Acum, s-a dovedit încă o dată dacă mai era nevoie, cât de puțin învață și ei, și toți cei ai căror ochi nu trec dincolo de covorul roșu, din dinamica manifestărilor în care este implicat cinematograful, cu ramificațiile lui industriale, cu implicațiile politice la ordinea zilei.

Nu numai românii au fost absenți din marea schemă canneză în acest an. Le-au împărtășit soarta și polonezii, și cehii, și ungurii. (Să mai amintesc greutatea cinematografiilor lor, care au în spate un Wajda, un Forman, un Miklós Jancsó?) Ba și cineaștii din America latină, atât de iubiți cândva. Într-o epocă a globalizării, a diversității, era de așteptat ca centrele de interes ale unei arte atât de sensibile la mișcările timpului să se schimbe.

Dacă adăugăm cauzelor să le spunem majore și inevitabilele fenomene ce țin de inerția transformării unei calități într-o modă, am putea privi mai detașați, mai puțin încruntați, tabloul la zi. Filme din Tunisia, Senegal și Maroc și-au găsit locul în selecția oficială. Un amănunt: primele două țări au fost reprezentate de femei, cele două cineaste emergente, Kaouther Ben Hania, respectiv Ramata-Toulaye Sy făcând parte din grupul celor șapte autoare-femei selecționate în Competiție. Cu un asemenea record nemaiîntâlnit în istoria Cannes-ului, ediția actuală ar fi avut toate șansele să aibă un palmares feminin, ba chiar unul franco-francez, dacă ținem seama de naționalitatea preponderentă.

În fruntea unei echipe destul de eclectice, președintele juriului, suedezul Ruben Östlund, s-a dovedit diplomat, dând Cezarului ceea ce i se cuvine și distribuind grosul recompenselor fără a lăsa prea mult loc eventualei dezaprobări a palmaresului. Desigur, prin Cezar înțeleg Franța. Östlund, un pur produs al Cannes-ului, selecționat de-a lungul timpului, cu patru dintre cele șase lung metraje ale sale în toate secțiunile oficiale, câștigător a două Palme d’or la o mică distanță (The Square în 2017, Triunghiul tristeții anul trecut) nu putea să nu fie recunoscător festivalului care i-a fost un bun naș. A avut și noroc, președinția sa beneficiind de o selecție unanim socotită una dintre ele mai bune ale ultimilor ani.

Palme d’or, atribuit din nou unei cineaste franceze după numai doi ani de la scandalosul Titane al Juliei Ducournau (acum membră în juriu) nu avea de ce să fie contestat, poate doar înlocuit în preferințele unora: L’ anatomie d’ une chute (Anatomia unei căderi) de Justine Triet este, o spunem din capul locului, un film bun, în accepția asupra căreia pot cădea de acord și criticii și spectatorii.

https://www.youtube.com/watch?v=VCG2xAx6Prc

Dincolo de o cădere fizică, asistăm la demontarea, treaptă cu treaptă, a disoluției unui cuplu, proces expus ca într-o ecuație geometrică, cu o răceală care, în mod paradoxal, interzice emoția fără să ne pară rău, fără să tânjim după implicarea afectivă. Rama în interiorul căreia Justine Triet și-a plasat o poveste ce poate fi a unei crime dar și, pur și simplu, a unei trădări este perfectă, fără abatere. Extraordinara actriță germană Sandra Hüller a purtat acest film prin toate apele îndoielilor, ale certitudinilor de moment, regulile sau, poate, inerentele jocuri ale festivalului privând-o de un meritat Premiu de interpretare.

Când diavolul își bagă coada, atunci zicala cu mai binele dușman al binelui se arată în toată plenitudinea. Interpretă principală și a unui alt film remarcabil, distins ca atare cu Grand prix, The Zone of Interest al lui Jonathan Glazer (Germania), Sandra Hüller a devenit o mare perdantă: regulamentul ultimilor ani interzice cumulul marilor distincții.

Aici juriul a fost pus la grea încercare și bănuiesc că în acele momente a intervenit și o oarecare derută în ceea ce privește restul premiilor. Nu contestă nimeni, actrița turcă Merve Dizdar din filmul lui Nuri Bilge Ceylan About Dry Grasses (Ierburi uscate) este emoționantă, dar cred că noua sagă a unei întoarceri, temă recurentă în cinematograful marelui cineast turc – devenit un fel de maestru absolut și unică referință în țara sa, precum odinioară Anghelopoulos în Grecia sau Kiarostami în Iran – merita o distincție din categoria celor care privilegiază meritele regizorale intrinseci.

Premiile pentru scenariu și regie, revenite lui Sakamoto, colaboratorul prietenului japonez Kore-eda Hirokazu cu repetitivul Monster, respectiv franco-vietnamezului Tranh Anh Hung cu eleganta incursiune istoric-culinară La passion de Dodin Bouffant mi s-au părut o risipă. Cu atât mai descurajantă cu cât juriul avea de unde să aleagă: Marco Bellocchio (Rapito), Ken Loach (Old Oak), Wang Bing (Jeunesse), Nanni Moretti (Il sol dell ‘avvenire), Todd Haynes (May December). Ziarele franceze au pariat degeaba pe ei. Să zicem că au fost minusuri minore, dacă mai adăugăm premiilor încă două unanim îmbrățișate: Prix du Jury lui Aki Kaurismaki pentru chaplinianul Les feuilles mortes și premiul de interpretare masculină actorului japonez Koji Yakusho, marea surpriză a filmului Perfect Days, semnat de Wim Wenders (Germania).

Una peste alta, palmaresul acestei ediții rămâne unul de care lumea își va aminti cu plăcere, iar președintele juriului, Ruben Östlund, poate fi sigur că viitorul lui la Cannes nu s-a terminat. În ceea ce mă privește, deși au trecut două săptămâni de când ne-am luat rămas bun, nu-mi dă pace o întrebare: ce s-ar fi întâmplat dacă organizatorii ar fi îndrăznit să-l selecționeze în Competiție, așa cum s-ar fi cuvenit, pe cel care se întorcea în lumea filmului după 30 de ani de tăcere, pe enigmaticul Victor Erice, creatorul spaniol care a debutat acum o jumătate de secol cu o capodoperă, El espíritu de la colmena (Spiritul stupului) și care, foarte posibil, și-a încheiat cariera acum, la 83 de ani, cu o altă capodoperă, Cerrar los ojos (Închide ochii). Exilarea acestui mare cineast în secțiunea onorifică Cannes Première, fără a i se da nicio explicație, absența ecourilor intervenției autorului în ziarul țării sale, El Pais, rămân pentru mine o pagină tristă din istoria festivalului. Din fericire, nu sunt singura. Un comentariu – într-un număr viitor.

Magda Mihăilescu