Ibi néni[1] era o prietenă apropiată a părinților mei. Băieții ei mi-au fost prieteni de joacă în copilărie.

În anii cincizeci-șaizeci Ibi néni lucra la Centrala de distribuție a cărților din Cluj. Prin mâinile ei au trecut sute de mii de cărți.

– Nu toate cărțile sosite la depozit puteau fi livrate librăriilor, povestea Ibi neni, chiar dacă fuseseră aprobate inițial de cenzură. Primeam zilnic lista cărților care ulterior au fost considerate necorespunzătoare eticii socialiste și care urmau să fie trimise înapoi tipografiilor. Încercam să salvăm câteva exemplare, pe care le împărțeam prietenilor noștri. Le salvam “sufletele”, obișnuiam să spunem. Aveam o ascunzătoare unde depozitam aceste cărți recenzurate, a continuat Ibi néni. Printre ele erau opere ale lui Konstantin Simonov, Vasili Grossman, Romain Gary, André Malraux și mulți alții. Le citeau studenți, scriitori și tot felul de oameni cărora le plăceau cărțile. Aranjasem o mică bibliotecă secretă. Dar cu timpul am ajuns să avem o publicitate prea mare, ceea ce s-a soldat cu închiderea bibliotecii și confiscarea cărților ascunse. O bună parte dintre ele au fost publicate abia după anii nouăzeci.

Mai târziu Ibi néni a lucrat la anticariat, fapt pe care l-am descoperit abia în anii studenției. Banii de buzunar nu-mi ajungeau și, la sfatul prietenul meu Georg, am început să vând cărți din biblioteca tatălui meu, cu sau fără știrea lui. Când am intrat pentru prima oară în Anticariat, cu o sacoșă plină de operele lui Lenin, am rămas stupefiat: la ghișeul de preluare a cărților am recunoscut-o pe Ibi néni. Sperând că nu m-a văzut, am făcut cale întoarsă și-am dat să ies din anticariat. N-am apucat să ajung la ușă când am auzit-o pe Ibi néni întrebându-mă:

– Andris, ce dorești?

Rușinat, m-am întors, am salutat-o și i-am explicat că mi-a fost rușine de ea pentru faptul că am venit cu cărți de vânzare.

– N-ai de ce să-ți fie rușine, nu ești singurul tânăr care vinde cărți din biblioteca părinților. Spune-mi doar atât: tatăl tău știe de afacerea ta? Ce ai adus? – m-a întrebat în continuare.

– Am câteva volume de Lenin. Tata știe și e de acord.

– Și le-ai adus pe toate? – m-a întrebat Ibi néni, zâmbind.

– Da. Mi le cumpărați? – am întrebat-o îngrijorat.

Am primit niscaiva bani și eram mulțumit. Am continuat cu succes afacerea cu operele lui Marx și Engels. Într-o zi am apărut la anticariat cu operele lui Stalin.

– Ăsta nu e mai la modă, mi-a spus Ibi néni râzând, poți să le arunci.

După ce s-au terminat cărțile marxist-leniniste, am început să vând din colecția clasicilor literaturii universale, dar nu am apucat să vând prea multe. Ibi néni l-a anunțat pe tatăl meu care a pus capăt “negoțului meu prosper de cărți”. O vreme am fost supărat pe Ibi néni, dar mai târziu i-am fost recunoscător pentru salvarea cărților valoroase din biblioteca noastră. După episodul cu anticariatul, tata mi-a mărit suma alocată ca bani de buzunar.

La sfârșitul anilor optzeci m-am stabilit în Israel și, spre bucuria mea, am reîntâlnit-o pe Ibi néni. Se număra printre puținii prieteni ai părinților mei care mai trăiau. Îmi făcea o deosebită plăcere s-o ascult, mai ales atunci când povestea amănunte legate de părinții mei. Fiul ei, Yohanan, mi-a trimis nu demult o fotografie a mamei sale de 95 de ani citind cartea mea, Aristocratul roșu, cu un text alăturat: “Cea mai în vârstă cititoare a cărții tale, pe care, după spusele ei, ar fi salvat-o și în condițiile anilor cincizeci.”

Nu am avut ocazia să-i mulțumesc personal pentru acest compliment. Ibi néni a decedat recent la vârsta de 96 de ani. Să-i fie țărâna ușoară!

Andrei Schwartz

30/05/2023

---

[1] Tanti Ibi, în limba maghiară