Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist.

Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre.

Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale.

Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.

În ochii săi, descrierea umflată, în multe cuvinte, devine un viciu. Astăzi, scrie el, nimeni nu mai e interesat să găsească într-o carte amănunte despre înfățișarea exterioară a eroului și în ochii săi descrierea peisajului a devenit un element desuet. În ziua de azi, susține el, lectura unui roman lasă cititorului impresia că a fost înșelat, că și-a irosit timpul cu ceva care nu-i poate folosi la nimic.

Saint-Exupéry, spune Șalamov, a arătat că există oameni pe lumea asta care se pricep să povestească lucruri trăite și văzute și nu auzite sau imaginate.

Recunosc că aceste păreri m-au pus pe gânduri și nu întâmplător.

În urmă cu zeci de ani, înainte de a pune eu însumi mâna pe condei, am fost (și în foarte mare măsură am rămas) adeptul romanului, l-am căutat în orice limbă în care puteam citi, dar nu o dată m-am gândit că mergeam prea departe cu însușirea celor citite, în sensul că mi se părea că tot ce e scris poate fi adevărat și că așa arăta societatea engleză pe vremea lui Dickens, sau cea franceză pe vremea lui Balzac, sau cea rusă pe vremea lui Tolstoi, fără să mă întreb în ce măsură iluștrii autori au respectat adevărul istoric, prezentând cât mai veridic posibil realitatea vremii lor.

Și ce să mai vorbim despre romanele istorice, în care autorul inventează personaje, le adaptează unor timpuri așa cum și le imaginează el și ne ”vinde” nouă, cititorilor, o realitate de care nimeni nu e convins 100% că e adevărată?

De exemplu, cum trebuie judecată atmosfera prezentată de Gyorgy Spiro în celebrul său roman Captivity, în care acțiunea se petrece în lumea primului secol al erei noastre, la Roma, Alexandria și Ierusalim? Oare tot ce apare în acest volum impresionant ca acțiune și mesaje reflectă în mod corect realitatea acelor timpuri? Cu alte cuvinte, oare are cineva dreptul să considere datele conținute în acest roman suficient de veridice pentru a-și face o impresie corectă asupra vieții de acum 2000 ani?

Și acum îmi cer scuze pentru îndrăzneala de a introduce în acest text o notă personală. Eu nu am scris niciodată romane istorice, toate romanele și culegerile mele de schițe își poartă acțiunea în vremuri trăite de mine, deci posibilitatea erorilor de prezentare a unor fapte și locuri e minimă. Excepția este încercarea de a descrie atmosfera unui orășel basarabean cu populație predominant evreiască între cele două războaie mondiale, pentru care am folosit impresiile unor indivizi care au cunoscut acea realitate și datele furnizate de ei le-am considerat veridice.

Dar chiar așa, când am descris, de exemplu, conflictele între membrii personalului bibliotecii unei universități israeliene, își poate cineva închipui că toate amănuntele erau strict reale?

Și acum înapoi la Șalamov. Chiar dacă el are dreptate în tot ce scrie despre romanul de azi, eu sunt convins că opinia lui e departe de a fi acceptată nu numai de ”ghilda” scriitorilor, dar și de sutele de milioane (dacă nu miliardele) de cititori de pretutindeni care nu vor să renunțe la plăcerea de a citi un roman bine scris, cu o acțiune care te ține alert până la ultima pagină, inclusiv cum erau îmbrăcați eroii și descrierea unor peisaje cunoscute (”da, așa este, am fost acolo”) sau nestrăbătute cu propriile tale picioare (”oh, m-aș duce acolo, poate la vară”), sau a unor personaje care, prin modul a vorbi sau a de se comporta, devin un exemplu de urmat, sau din contră, de criticat?

Da, după părerea criticilor, romanul modern este o producție literară subiectivă care prezintă realitatea din perspectiva autorului, cu toate distorsiunile propriei sale personalități și a viziunii asupra timpurilor în care trăiește, iar această percepție relativă înlocuiește privirea reală, veridică a atmosferei în care se petrece acțiunea.

Și cu toate acestea, în ochii mei, Șalamov rămâne o excepție atât în rândurile scriitorilor, cât și ale cititorilor de pretutindeni, dornici să-și încheie ziua în pat, la lumina unei veioze, cu un roman bun în mână, citindu-l până în momentul apariției lui Moș Ene pe la gene.

Dar dacă autorul Povestirilor din Kolîma caută un simpatizant sau un individ dornic să-i calce pe urme, îl anunț că există un asemenea individ. Este semnatarul acestor rânduri!

Repet cele spuse și scrise nu o dată: eu nu am fost, nu sunt și nu voi fi scriitor, ci doar povestitor și ca atare mănușa aruncată în ”ring” de Șalamov mi se potrivește de minune.

Deunăzi mi-am făcut socoteala că de-a lungul anilor am acumulat un foarte mare număr de povestiri cu subiecte legate de cele întâmplate în jurul meu, sau chiar mie, care însă nu reprezintă note autobiografice. (Îmi aleg cu grijă cuvintele care exprimă părerea mea despre autobiografii: le consider desuete și extrem, cumplit de subiective, conținând adesea descrieri incorecte, inexacte, ale unor fapte care uneori nici nu s-au întâmplat, relatate prin prisma interesului celui care le-a pus pe hârtie!)

După părerea mea, poveștile mele oglindesc în mod real situații la care am fost martor, întâmplări din viața mea cu un oarecare interes și pentru alții, evenimente care nu au trecut pe lângă mine, ci pe care le-am trăit, și uneori (rareori) povești auzite de la cei dragi mie, transmise pentru a nu fi pierdute în negura vieții cu zi de zi.

Și de ce am simțit nevoia să adun toate aceste amănunte într-un material? Doar eu nu mi-am anunțat niciodată intenția de a începe să scriu ceva. Și atunci, de ce?

Iată de ce.

Am o întrebare, de fapt un sondaj de opinie: în ce ordine vor trebui să apară povestirile mele?

Există două posibilități:

*în ordine cronologică, având marele dezavantaj că volumul va primi o notă autobiografică (vezi mai sus)

*în ordinea în care mi-au venit în minte poveștile pe care le consider suficient de interesante (cel puțin în ochii mei proprii), fără a ține cont de timpul în care s-au petrecut, o metodă care poate da impresia de fugă de idei (des întâlnită la cei de vârsta mea) sau o totală lipsă de organizare mintală, dar oferă volumului o notă de veridicitate, de adevăr neprelucrat.

Iată dilema mea, mai cumplită decât cea a lui Hamlet!

Deci, am răbdare. Aștept comentarii.

Însă, oricare ar fi opinia generală, un lucru e sigur: dacă mă vor mai ține balamalele, ideea scrierii acestui volum se va transforma în realitate. Promit!

PS. Oare e o simplă coincidență că cele trei volume, intitulate de autori ”romane”, pe care le-am citit în ultima lună (Șalamov, Gospodinov și Olga Tokarczuk – traduse din rusă, bulgară și poloneză respectiv) sunt toate scrise pe același ”calapod”, adică povestiri de tot felul, cu diverse personaje reale sau imaginare, fără ordine cronologică și fără o acțiune de tip clasic cu care eram obișnuiți?!

Chiar așa stau lucrurile în zilele noastre?

Gabriel Ben Meron