Mă plimbam împreună cu fratele meu prin Ierusalim, când deodată el s-a oprit în fața unei case din cartierul Rehavia.  (Pentru cei care cunosc orașul, ea se află vizavi de Terra Santa și la câțiva pași de reședința primului-ministru.)  Spre deosebire de clădirile din jur, nu era un bloc cu apartamente, ci o vilă care părea să fi aparținut unui mare bogătaș, aproape un palat, cu două etaje și o grădină înconjurată de un zid înalt.  Era construită din piatra locală, în stilul Bauhaus caracteristic anilor 1930: cu linii drepte, simple, clare, doar cu o terasă rotunjită care dădea spre grădină.  Trecusem pe acolo de zeci de ori și nu o remarcasem niciodată, ascunsă cum era după zid. Dar în ultima vreme primăria a instalat tăblițe cu explicații pe multe clădiri de interes istoric și de acolo am aflat că se numea „Vila Lea” și fusese construită în 1934 de avocatul Nassib Abcarius Bey pentru soția sa Lea, născută Tenebaum.

Lea Tenenbaum este un nume cât se poate de comun la Ierusalim, dar Nassib Abcarius Bey??  Nassib putea să fi fost arab, dar Abcarius nu sună deloc a nume arab.  Datele sumare de pe tăblița albastră m-au intrigat, am căutat pe Google și am dat peste o adevărată telenovelă din Ierusalimul de acum 100 de ani.

Lea s-a născut la Ierusalim în 1899.  Familia ei, stabilită aici de prin anii1860, era originară din orășelul Stropkov, din colțul de lume unde se întâlnește Slovacia, Polonia și Ucraina.  Locuiau în Mea Shearim, unul din primele cartiere evreiești construite în afara zidurilor Orașului Vechi.  S-ar putea spune că era „de familie bună”: tatăl ei era agent imobiliar, el a mijlocit cumpărarea terenului din afara cetății Jaffa, unde s-a construit cartierul Ahuzat Bait, cel care avea să devină nucleul viitorului oraș Tel Aviv.

Dacă familia era bună, Lea însăși era o figură destul de controversată…  Era considerată o mare frumusețe.  Încă înainte de a împlini 16 ani a devenit subiect de bârfe și scandaluri.  Se zvonea că era ibovnica lui Cemal Pașa, guvernatorul provinciei otomane Siria (care includea și Palestina) în timpul Primului Război Mondial.  Spera chiar că acesta o va lua de soție.  Oricum, după ce turcii au pierdut războiul, asta nu ar mai fi fost de dorit, Lea avea alte planuri.

În 1921, Lea a devenit soția căpitanului în rezervă Israel Iaffe din armata britanică.  Tânăra pereche s-a stabilit în Elveția și a avut un fiu, Leon.  Dar gurile rele spun că nu și-a iubit soțul.  În orice caz, după patru ani au divorțat și Lea cu copilul s-a întors la părinți, la Ierusalim.  Ca femeie divorțată cu un copil, situația ei era destul de neplăcută, astfel că a acceptat cererea în căsătorie a avocatului Nassib Abcarius Bey, cu care tatăl ei avea relații de afaceri, chiar dacă viitorul soț era creștin și era mult mai în vârstă ca ea.

Nassib Abcarius era armean.  Bunicul său, Hagop Abkarian (sau Abgarian), originar din Turcia, a venit la Ierusalim prin anul 1800 și a intrat călugăr la mânăstirea armeană Sf. Iacob.  În cadrul bisericii a făcut carieră, a ajuns chiar episcop, dar pe la 1820 s-a răspopit, s-a stabilit la Beirut și s-a însurat.  Unul din copiii lui a fost Yuhana (Ioan), tatăl lui Nassib.

Yuhana era foarte bun la învățătură.  A învățat greaca, turca, araba și armeana, apoi a făcut doi ani la o școală diplomatică din Londra și a ajuns o figură importantă, dragomanul (adică translatorul și cancelarul) consulatului britanic din Beirut.  A fost și scriitor, a publicat nuvele și romane și a întocmit un dicționar englez-arab și unul armean-arab.

Nassib s-a născut în 1875 la Beirut.  A studiat întâi farmacia la Beirut și apoi științele juridice la Paris, iar în 1898 a plecat în Egipt.  Pe atunci Egiptul, sprijinit de armata britanică, era amestecat într-un război de cucerire a Sudanului.  Nassib Abcarius s-a alăturat armatei britanice ca farmacist și apoi a rămas mai mulți ani în Sudan, ca magistrat la Khartoum.  Titlul onorific de bei l-a primit de la regele Fuad I al Egiptului pentru contribuția sa în război.  După Primul Război Mondial și instaurarea mandatului britanic în Palestina, Nassib Abcarius a primit un post de jurist în administrația britanică din Ierusalim, dar foarte curând și-a dat demisia și și-a deschis propriul birou de avocatură. 

În 1929, când s-au căsătorit, Nassib avea 54 de ani și Lea 30.  Au trecut peste diferența de religie făcând o nuntă civilă la Paris.  (La fel ca acum, în Palestina mandatară se puteau face numai căsătorii religioase.)  În scurt timp li s-au născut două fiice.

Nassib – nu numai avocat de succes, dar și om educat care vorbea patru sau cinci limbi și cânta la vioară – și-a pus întreaga viață la picioarele preafrumoasei Lea, de care era îndrăgostit lulea.  Omagiul suprem a fost să-i construiască o vilă luxoasă, în care și-a investit practic întreaga avere.  Și totul era trecut pe numele ei: atât terenul, cât și vila.

Scriind povestea, mă gândesc tot timpul la Vila Tugendhat din Brno https://baabel.ro/2022/09/vila-tugendhat-din-brno/  La fel cum soții Tugendhat nu au apucat să se bucure decât foarte puțin timp de minunata lor vilă, fiind nevoiți să fugă din fața nazismului, nici soții Abcarius nu au dus-o mai bine, doar că… dintr-un motiv mult mai banal. 

În 1936 Italia a ocupat Etiopia și împăratul Haile Selassie a fugit. Întâmplarea face că Nassib îl cunoștea personal pe Haile Selassie din timpul șederii sale în Africa și l-a invitat să poposească în vila din Ierusalim.  Împăratul a stat numai două săptămâni, plecând apoi în Elveția, dar familia lui a rămas luni de zile, până când Leei i s-a urât și de oaspeți, dar, după câte se pare, și de adorația lui Nassib.  Și-a făcut bagajele, a luat copiii și în aprilie 1937 a plecat în Egipt, chipurile la nunta unei surori, dar nu s-a mai întors… pentru că între timp și-a găsit pe altcineva: un ofițer superior din armata egipteană, prieten al regelui Faruq și mai târziu al președintelui Nasser.  Pe scurt, Lea a „colecționat” vreo cinci soți și și-a sfârșit zilele în 1967, în Canada.

Nassib a rămas la Ierusalim cu inima zdrobită și cu economiile pierdute.  Vila i-a rămas doar ca „adresă oficială”, dar în realitate s-a mutat într-un hotel în apropierea biroului său de avocatură, unde a trăit până în 1946.

După întemeierea statului Israel, vila a fost rechiziționată ca „proprietate abandonată” și în anii 1950 a fost împărțită în apartamente.  Printre locatarii ei s-au numărat câteva personalități cunoscute, ca de exemplu Moshe Dayan, când acesta comanda forțele din Ierusalim în timpul Războiului de Independență, Daniel Auster, ultimul primar al Ierusalimului din perioada mandatului, dar care a continuat și după proclamarea statului Israel și Yosef Burg, șeful Partidului Național-Religios și timp de mulți ani ministru de interne.  Recent vila a fost renovată, redevenind locuința luxoasă de odinioară.  Ea poate fi admirată aici:  https://www.dlp-arch.com/en/projects/villa-leah/

Am aflat aceste detalii din articolul lui Norbert Schwake ”Leah and Nassib: Jerusalem through a Forgotten Story”, publicat în revista Jerusalem Quarterly. https://www.palestine-studies.org/sites/default/files/jq-articles/Leah%20and%20Nassib%20-%20Jerusalem%20through%20a%20Forgotten%20Story.pdf   (Acolo se pot vedea și ilustrații mai clare.) Articolul se bazează pe informații obținute de la descendenții familiei Abcarius. 

Autorul, Norbert Schwake, este el însuși o figură destul de neobișnuită.  Născut în Germania în 1939, el trăiește la Nazaret, unde a lucrat întâi ca preot catolic și apoi ca medic, dar marea lui pasiune este istoria.  Alături de spitalul „Sfânta Familie” la care lucra se află cimitirul central al soldaților germani căzuți pe aceste meleaguri în Primul Război Mondial, iar el s-a angajat nu numai să întrețină cimitirul, ci și să documenteze viețile soldaților căzuți, a publicat chiar câteva cărți pe acest subiect.  Și, printre altele, a documentat și povestea Vilei Lea.

***

Ierusalimul interbelic are pentru mine o atracție deosebită și iată de ce: Cel puțin în ultimele secole, Ierusalimul a fost în mare măsură un oraș segregat.  Orașul Vechi era împărțit în cartiere pe considerente etnice și religioase.  În 1948, Ierusalimul a fost împărțit și între cele două părți nu exista aproape nicio comunicare.  Chiar dacă orașul a fost reunificat în 1967, demarcația virtuală se păstrează și populația părții de vest este în imensa ei majoritate evreiască.  A existat doar o perioadă relativ scurtă, din a doua parte a secolului al XIX-lea și până în 1948, când Ierusalimul a fost un oraș cosmopolit, în care au existat lucruri care astăzi par de neînchipuit.  De exemplu arhitectul creștin grec-egiptean Spyro Houris a lucrat atât pentru evrei, cât și pentru arabi https://baabel.ro/2022/07/trei-arhitecti-din-ierusalimul-interbelic-3-spyro-houris/ ; arhitecții evrei Dan și Raphael Ben Dor au construit o vilă pentru Nassib Abcarius, armeanul din Beirut căsătorit cu o evreică de origine europeană; Familia Tenenbaum era în relații bune cu familia arabă El Arif… și acesta nu sunt decât câteva exemple peste care am dat mai mult din întâmplare.

Să fi fost o „perioadă de aur” în care pacea și înțelegerea păreau posibile?  Mă tem că nu.  Au existat și atunci animozități și violență, iar masacrul de la Hebron din 1929 a fost tot atât de sălbatic ca cel din 7 octombrie 2023.  În tinerețe am avut o vecină originară din Hebron și ea mi-a povestit.  Atmosfera era idilică, de generații la Hebron evreii și arabii se înțelegeau bine, erau prieteni, mulți arabi au ascuns evrei salvându-le viața – însăși vecina mea a scăpat cu viață în felul acesta.  Dar până la urmă idila s-a dovedit înșelătoare.

Din păcate, concluzia mea este pesimistă.  Nu cred că există vreo soluție a conflictului – ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să facem toate eforturile posibile în direcția păcii și a bunei înțelegeri.

Hava Oren