Din vremurile cele mai vechi, de când au început să cutreiere mările, oamenii au căutat să-și adăpostească corăbiile în porturi naturale, locuri ferite de vânt și de valuri.  Dar ce să facă cei care au coasta ca o linie dreaptă, ca de exemplu estul Mediteranei?  Comerțul maritim era o necesitate și ei au construit cu mari eforturi bazine artificiale, ferite de urgia mării prin diguri.  Așa a fost de exemplu portul Așkelon, construit de filisteni încă în Epoca Bronzului, portul Gaza de pe „Drumul tămâii”, unde făceau comerț nabateenii și portul Cezarea din epoca romană.  Interesant că singurul golf natural, golful Haifa, nu a fost folosit până în secolul XX.

Ideea de a construi acolo un port a apărut pentru prima dată în romanul utopic Altneuland (Țara veche-nouă) al lui Theodor Herzl, publicat în 1902.  Curând după Primul Război Mondial, autoritățile britanice au adoptat ideea și în 1927 a început construcția portului.  Pentru ei portul avea în primul rând o importanță strategică, dar, într-o epocă în care aviația era încă în fașă, foarte curând el a devenit principala poartă pentru importul și exportul de mărfuri, pentru călători și pentru imigranți.

Din punctul de vedere al conducerii sioniste din Palestina, portul Haifa era problematic. Administrația era britanică, iar angajații erau mai toți arabi și în atmosfera de ostilitate care domnea între arabi și evrei, acesta era un risc major – arabii puteau oricând să paralizeze întregul comerț exterior, la fel și imigrația.  Apoi ideologia sionistă se baza pe muncă evreiască, pentru că „numai acolo unde muncești poți prinde rădăcini”.  Dar un docher nu e un simplu hamal.  El trebuie nu numai să care saci, ci să știe să folosească bărci, șlepuri, remorchere, macarale etc.  Și, din păcate, la Haifa nu prea erau evrei cu experiență în acest domeniu.  Soluția a venit dintr-o direcție neașteptată: Salonic.

***

Despre comunitatea evreiască din Salonic, revista Baabel a publicat un articol foarte detaliat al regretatului Tiberiu Roth https://baabel.ro/2014/02/tiberiu-roth-salonic-istorie-confluente-si-convietuiri/  Îl voi rezuma în câteva rânduri.

Evreii din Salonic sunt urmașii celor expulzați din Spania în 1492.  Comunitatea lor a fost una dintre cele mai mari și mai importante din Imperiul Otoman.  La începutul secolului XX ea număra cca 65.000 de suflete, aproape jumătate din populația orașului.  Cea mai mare parte erau oameni simpli: meșteșugari, comercianți și mai ales docheri.  În port ei reprezentau o majoritate absolută – sâmbăta portul era închis și docherii mergeau la sinagogă.

Se povestește că în 1912 David Ben Gurion a plecat să studieze dreptul la Istanbul, dar mai întâi a stat o vreme la Salonic, pentru a învăța turcește.  El spunea că Salonicul era un oraș evreiesc cum nu mai văzuse!  (De fapt, mama mea spunea același lucru despre Cernăuți.  După părerea ei, la Cernăuți „doar polițiștii și pompierii erau români”.  Ei bine, la Salonic erau chiar și pompieri evrei!)

Situația s-a schimbat radical în 1912, după Primul Război Balcanic, când Salonicul a fost alipit Greciei.  A început o politică de elenizare accelerată (la fel ca politica de românizare a teritoriilor primite de România la Marea Unire), iar turcii – și evreii – au devenit cetățeni de rangul doi.  În 1917 un incendiu a devastat o mare parte a orașului, afectând în special cartierele de pe malul mării, unde locuiau evreii.  După Războiul Greco-Turc din 1919-1922 au apărut probleme noi: un mare număr de greci refugiați din Turcia s-au stabilit la Salonic.  Angajatorii i-au preferat, desigur, pe greci, astfel încât mulți evrei au rămas șomeri.  Și când criza economică s-a făcut simțită și în Grecia, tot evreii au fost învinuiți, ceea ce a dus la pogromul din cartierul Campbell Camp, din iulie 1931.  Situația a devenit de nesuportat și cine a avut posibilitatea a emigrat în Europa apuseană, în America de Sud, sau în Palestina.

***

Unul din primii docheri care au plecat în Palestina a fost Yehuda Baruch.  La Salonic el era în conducerea mișcării Mizrahi și avea legături cu instituțiile din Palestina.  El s-a angajat ca docher în portul Haifa încă din 1929.  După câteva luni s-a întors la Salonic și în iulie 1930 și-a adus familia și încă șapte docheri.  Aceștia au instruit apoi o întreagă generație. 

Primul care a adus în atenția opiniei publice necesitatea imigrației organizate a docherilor din Salonic a fost avocatul Baruch Uziel, el însuși originar din Salonic.  Cunoscând atât problema lipsei de docheri evrei la Haifa, cât și situația din Salonic, el a publicat un articol pe această temă în ziarul Haaretz.  Numai că articolul a trecut neobservat.  Atunci el s-a adresat în mod direct lui Abba Chushi, președintele comitetului muncitoresc local (și mai târziu primarul orașului Haifa), iar acesta a acceptat provocarea. Era în 1933. 

Problema era că mandatul britanic limita drastic imigrația evreilor.  Britanicii dădeau totuși Agenției Evreiești un număr de „certificate” (vize de imigrare) care puteau folosite în funcție de necesități.  Abba Chushi a obținut 15 „certificate” și le-a trimis la Salonic cu cererea să fie trimiși 15 docheri.  Numai că… au venit într-adevăr 15 persoane, dar nu docheri pricepuți, ci oameni care au primit „certificatele” prin protecție sau mită…  A fost o mare dezamăgire, dar avocatul Baruch Uziel nu s-a dat bătut și l-a convins pe Abba Chushi să plece el însuși la Salonic și să-i aleagă pe viitorii imigranți.  El a vorbit cu mulți docheri și-a notat numele fiecăruia, specialitatea, dacă are familie, dacă poate plăti drumul spre Palestina sau are nevoie de ajutor…  (Notițele lui se păstrează până astăzi la Biblioteca Universității din Haifa.)  Dintre toți a ales 35 și i-a adus la Haifa.  Acesta a fost primul grup venit în mod organizat să lucreze în port.  Au urmat și altele; până la urmă au venit câteva sute de familii și nu numai docheri, ci și oameni cu alte profesiuni legate de navigație și porturi.  Cine era priceput și avea experiență era primit. 

Noii imigranți cu familiile lor au fost găzduiți temporar în Sala Maccabi, o sală de sport și de spectacole care nu mai există.  Condițiile erau foarte grele și oamenii erau nemulțumiți.  Abba Chushi povestește în amintirile sale că în fiecare seară, după servici, mergea să vorbească cu ei, să-i încurajeze și să-i ajute pe cât era posibil.  Ei au început lucrul, încet-încet au primit locuințe în oraș și și-au făcut un rost. 

În timpul Revoltei Arabe din 1936-39, docherii (arabi) din portul Jaffa au declarat grevă și în aceste condiții a fost nevoie să se construiască în mare grabă un alt port alături, la Tel Aviv.  Muncitorii specializați pentru construcția portului și apoi pentru punerea lui în funcțiune au fost aduși de la Haifa.  Printre ei se afla Yehuda Baruch, grupul adus de Abba Chushi în 1933 și unii veniți mai târziu.  În 24 de ore ei au reușit să construiască un debarcader provizoriu, astfel încât mărfurile necesare să ajungă la timp.  Activitatea portului Tel Aviv a fost mutată mai târziu în portul Ashdod, deschis în 1965.

Se poate spune că imigrația docherilor din Salonic a fost o poveste de succes.  Pe de o parte, ei au adus o contribuție importantă la economia țării.  Pe de altă parte, faptul că au plecat din Salonic i-a salvat de la o moarte aproape sigură, pentru că în aprilie 1941 au intrat naziștii, evreii au fost deportați la Auschwitz și comunitatea a fost practic anihilată, au supraviețuit mai puțin de 10%.

Și totuși povestea docherilor din Salonic lasă un gust amar.  La început ei au încercat să păstreze o comunitate unită. La Haifa s-au stabilit unii în apropierea celorlalți, și-au înființat patru sinagogi proprii, tinerii și-au găsit parteneri din interiorul grupului, dar cu timpul comunitatea s-a destrămat.  Învățând la școală ebraică, copiii au încetat să vorbească ladino, apoi s-au căsătorit în afara grupului, s-au mutat în alte locuri, sinagogile lor s-au golit, apoi s-au închis.  Un întreg patrimoniu cultural s-a pierdut sau este pe cale de dispariție.  Au rămas doar cântecele ladino, foarte apreciate în Israel, dar și în Grecia și nu numai.  Iată unul dintre cele mai cunoscute, Avraham avinu (Tatăl nostru Abraham), în interpretarea lui Yehoram Gaon.

***

Acest articol mi-a fost inspirat de un program de radio înregistrat de regretatul Yitzhak Noy, în care el a intervievat două persoane legate direct de evenimentele relatate:

*Nisim Vaisa, membru în asociația istorică a orașului Haifa și soțul nepoatei unuia din docherii din Salonic aduși la Haifa de Abba Chushi în 1933. 

*Moșe Baruch, fiul lui Yehuda Baruch, cel care a lucrat în portul Haifa încă din 1929.  Yehuda Baruch a scris o carte de amintiri, din care fiul său a aflat multe amănunte.

O privire de ansamblu asupra evenimentelor se află aici:

https://segulamag.com/en/articles/%D7%94%D7%A1%D7%9C%D7%95%D7%A0%D7%99%D7%A7%D7%99%D7%9D-%D7%91%D7%90%D7%99%D7%9D/ (în engleză)

Filmul despre istoria portului Haifa (subtitrat în engleză) aduce numeroase imagini care ilustrează povestea de mai sus.

Hava Oren