Am scris de-a lungul timpului câteva articole în care prezentam părți ale arhitecturii orădene, reprezentative pentru curentul european de la începutul de secolului XX denumit Art Nouveau sau Secession. Probabil că voi mai găsi subiecte despre acest curent și amprenta pe care a pus-o pe orașul meu, tocmai pentru că îi dă o personalitate distinctă, îi conferă o unicitate atrăgătoare, celebrată anual cu diferite ocazii, unele inventate, dar toate binevenite.

Există la Oradea o sumă de edificii cunoscute generic ca ”palatele orădene”, un titlu poate ușor pompos. Unele clădiri sunt concentrate de-a lungul străzii pietonale, altele în cele două piețe centrale despărțite de Crișul Repede sau situate pe străzi adiacente. Nu sunt foarte multe, dar toate aparțin aceluiași stil, foarte bine conturat. Mai cu seamă în ultimii zece ani, clădirile au fost renovate, devenind atracții turistice și zilnic se văd grupuri de români sau străini care le fotografiază și se bucură de frumusețea lor.

Orașul meu are însă și o importantă parte barocă, nu foarte întinsă și relativ ”ascunsă” între parcuri ușor îndepărtate de centru, totuși foarte accesibilă. Este complexul format din Palatul Episcopiei Romano-Catolice, Bazilica Romano-Catolică și ansamblul de clădiri numit „Șirul canonicilor”. Azi vă voi prezenta complexul baroc, un loc de o frumusețe și eleganță imposibil de ignorat și imposibil de ne-iubit.

Bazilica cu hramul Ridicarea la cer a Fecioarei Maria

Istoria ansamblului arhitectonic se împletește cu istoria catolicismului orădean. În 1692 administrația otomană a fost izgonită din Oradea și catolicismul și-a reluat stăpânirea asupra acestor locuri. S-au ridicat mai multe biserici, dar niciuna nu era destul de impozantă și de reprezentativă pentru o mare instituție ecleziastică ca Episcopia Romano-Catolică. Ca atare, în anul 1752, episcopul Pál Forgács a dispus ridicarea unei catedrale după planurile arhitectului italian Giovanni Battista Ricca, cu hramul Ridicarea la cer a Fecioarei Maria. Amplasamentul catedralei s-a făcut pe o porțiune de deal cu teren mlăștinos la bază astfel încât, pentru a asigura stabilitatea clădirii, în terenul destinat fundației s-au bătut unul lângă altul, 14.000 de piloni din lemn de stejar peste care s-au fixat grinzi puternice și abia peste această structură s-a demarat construcția. Dimensiunile edificiului sunt impresionante: lungimea este de 70 de metri, lățimea de 30 iar înălțimea cupolei ajunge la 24 de metri. Aceasta este cea mai mare biserică barocă din România și a treia ca dimensiuni după catedralele din Alba Iulia și Sibiu.

Lucrările au fost terminate în 1780, picturile cupolei fiind făcute de pictorul german Johann Nepomuk Schöpf, cel care a pictat și capela palatului episcopal. Un secol mai târziu, Ferenc Storno va picta altarul și pereții laterali ai catedralei și va proiecta vitraliile executate de Kratzman Ede, celebru pictor pe sticlă din Budapesta.

Altarul principal și cele două altare din pronaos au fost pictate de Vinzenz Fischer în 1778-1779, iar orga monumentală a fost dăruită de însăși împărăteasa Maria Terezia și după o recentă restaurare ea este funcțională în continuare. În 1991 Papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit bisericii rangul de basilica minor.

Între 1760 și 1762, muzicianul catedralei a fost Michael Haydn, fratele lui Joseph Haydn și unul din muzicienii din anturajul lui Mozart.

Arhitectul italian Giovanni Battista Ricca a condus lucrările timp de numai patru ani; în 1756 ele s-au oprit datorită dispariției lui. Meșterul italian Luchini a continuat munca până în 1760. Construcția a fost finalizată de vienezul Franz Anton Hillebrandt, care a imprimat edificiului alura barocului austriac clasicizant și care a construit apoi și Palatul Episcopal.

Palatul Baroc

Următorul episcop după Pál Forgács a fost Ádám Patachich. El a inițiat construirea Palatului Episcopal, considerând că existența unei reședințe episcopale în imediata apropiere a catedralei este foarte importantă. Proiectarea clădirii a fost încredințată lui Franz Anton Hillebrandt, iar execuția lucrărilor a fost dată constructorului Johann Michael Neumann. Piatra de temelie a fost pusă în 1762, în cadrul unei ceremonii fastuoase.

Hillebrandt era pe atunci angajatul Curții Regale maghiare, iar mai târziu a ajuns arhitectul Curții Imperiale din Viena, contribuind la restructurarea Hofburg-ului vienez, la construcția Palatului regal din Cetatea Budei, precum și la Cetatea Bratislavei. Palatul Episcopal orădean a fost terminat în 1777.

Palatul baroc este o clădire emblematică pentru Oradea și un model de referință pentru barocul european, distingându-se prin monumentalitate și somptuozitate și asemănându-se destul de bine, la o scară mai mică desigur, cu Palatul Belvedere din Viena. Clădirea, de forma literei U, are 100 de camere dispuse pe trei etaje.

În interior, rigoarea organizării spațiului și sobrietatea elegantă impresionează, alături de vestigiile rămase din vremuri istorice – sobele mari de faianță glazurată și șemineele placate cu marmură de diferite culori. Din holul de intrare, o scară impunătoare ne conduce la etajul întâi, unde găsim sala festivă, cu decorurile inspirate din arta renașterii, pictate de Francisc Storno în 1879, o sală încântătoare prin volumetria ei. Picturile lui Johann Nepomuk Schöpf înnobilează spațiul capelei palatului.

Palatul baroc a trecut prin etape istorice în care a servit unor scopuri total diferite de cel inițial. După cel de al Doilea Război Mondial, palatul a fost supus distrugerilor. În 1948 au fost naționalizate proprietățile funciare ale Episcopiei și aceasta a fost obligată să părăsească palatul; totuși el nu a fost naționalizat în acel moment.

Începând din 1949, aici au fost găzduiți comuniști greci, fugiți din țara lor în urma războiului civil, unde ei și familiile lor riscau să fie arestați, exilați sau executați. Ei au cerut azil politic în țările comuniste. Crucea Roșie a împărțit refugiații în Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria și România. Astfel, în primăvara lui 1948 au ajuns la Oradea 200 de familii de refugiați, (800 de persoane) și au fost cazați în palatul baroc. Sălile mari ale palatului au fost împărțite prin panouri de PFL și în fiecare dintre ele s-a montat câte o sobă cu hornul scos pe fereastră. Azilanții erau hrăniți prin Crucea Roșie și copiii lor au fost înscriși la școli. În palat aveau o cantină, o bibliotecă și o sală de spectacole, în sala festivă de la etajul întâi.

În anii 1960, numărul grecilor a scăzut considerabil – unii s-au întors în Grecia, alții au plecat în alte țări. Cum palatul urma să fie transformat în muzeu, ei au fost mutați într-un cvartal de blocuri special construite, unde condițiile lor de viață s-au îmbunătățit.

În 1963 Episcopia Romano-Catolică a renunțat la palatul episcopal în favoarea statului român printr-o ”scrisoare de donație” obținută cu forța. Palatul a fost restaurat și în 1971 s-a deschis aici Muzeul Țării Crișurilor. În 2006, în urma unor îndelungate procese, Episcopia Romano-Catolică a primit înapoi dreptul de proprietate, iar muzeul a fost mutat într-o altă clădire, unde funcționează în continuare.

În ultimii zece ani palatul, bazilica și grădinile au fost supuse unui excepțional proces de renovare, astfel încât acum locul are din nou eleganța atemporală care i-a fost menită dintru început. Palatul poate fi vizitat și aici au loc numeroase concerte simfonice, conferințe și alte manifestări culturale de înaltă ținută.

După ultima renovare, parcul palatului a primit o formă și o alură foarte apropiate de cele inițiale. În fața palatului a fost amenajată o grădină în stilul peisagistic englezesc, iar în spatele fațadei vestice se află grădina în stil baroc amplasată pe o parte terasată a terenului, unde cele două aripi ale literei U ale palatului închid o curte interioară (cour d’honneur) legată prin trepte cu terasele inferioare. Aici găsim și un rozariu fermecător.

Omagiu delicat și subtil adus epocii de glorie a muzicii clasice orădene, pe partea sudică a palatului se află o compoziție geometrică din arbuști tunși în formă de liră care ne amintește că orchestra simfonică întemeiată de episcopul Patachich a fost condusă de personalități precum Michael Haydn și Carl Ditters von Dittersdorf.

Este imposibil să nu amintesc aici magnoliile. Cele mai bătrâne au fost plantate la sfârșitul secolului al XIX-lea. În fiecare primăvară ele aduc orădenilor (și nu numai) un cadou neprețuit: pe timpul înfloririi lor, devin destinație de pelerinaj. În prezent, timp de două-trei săptămâni în preajma florilor delicate alb-roz este tot timpul plin de oameni cuprinși de entuziasmul participării la frumusețe pură și se poate simți marea și sincera lor bucurie.

Ne-am plimbat prin parc, am fost pe la palat și am văzut bazilica cea frumoasă. E timpul să vă duc pe la ultima componentă a complexului baroc și anume la Șirul canonicilor.

Șirul canonicilor

Acesta este un ansamblu alcătuit din zece case alăturate, cu un etaj, unite printr-un coridor exterior comun de 253 de metri. Ele au fost construite pe rând, pe parcursul a peste un secol, astfel încât caracterul nu este strict unitar. Problema este rezolvată de coridorul extern care le reunește, coridor spectaculos cu arcade sprijinite pe stâlpi, având aspectul unei străzi acoperite, pavate cu scânduri.

Prima casă din acest șir a fost construită pe la 1750, următoarele fiind edificate după zeci de ani, iar ultima în 1875. Ele erau locuite de canonici, membrii unui colegiu de preoți cu funcții de conducere în dieceză și însărcinați cu celebrarea slujbelor solemne, fiind membri ai consiliului episcopal. În prezent șirul de edificii găzduiește instituții subordonate Episcopiei Romano-Catolice: un internat pentru elevi, o policlinică Caritas unde sunt tratați nevoiașii, asociații caritabile, un birou de turism religios, galerii de artă, o librărie și un magazin de obiecte bisericești. Șirul Canonicilor se află peste drum de intrarea în parcul palatului.

Sunt încredințată că edificiile au destinele lor, la fel ca ființele umane. Zidurile au viață și au o soartă a lor, dată de oameni, dar și de istoria prin care trec, căreia îi rezistă și pe care uneori o înving și apoi ne-o povestesc.

Vin aici uneori, mai rar decât mi-aș dori, ca să evadez din cotidianul adesea copleșitor, pentru că acesta este un loc unde imaginația mă ajută să alunec înapoi în timp. Mi se pare că văd perechi, perechi de orădeni de acum două sute de ani, îmbrăcați în straiele vremii, pășind ușor pe alei spre intrarea în biserica luminată, de unde răsună muzica de orgă.

Am vrut să vă dăruiesc o clipă de serenitate, luându-vă cu mine într-o explorare și, în egală măsură, plimbare frumoasă, printr-un loc pe care îl aleg ca să mă încarc cu frumusețe, eleganță și cu starea de pace proprie locurilor unde oamenii, timp de secole, și-au adus rugăciunile și le-au încredințat forțelor mai înțelepte ale binelui, sperând în ajutor și alinare, așa cum fac și eu acum, în aceste zile îndurerate ale prezentului nostru zbuciumat.

Anca Laslo

(cu mulțumiri lui Őcsi Selyem pentru amabilul ajutor)

Referințe:

Șirul Canonicilor

Pagina principală

https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_romano-catolic%C4%83_din_Oradea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Baroc_din_Oradea

Episcopia Romano-Catolică de Oradea

https://www.visitoradea.com/ro/top-10-oradea/complexul-baroc

https://epa.oszk.hu/

Home