Toni a terminat facultatea de teatru de la București. A fost repartizat la Teatrul Național din Craiova, dar a dorit să se întoarcă în Clujul natal și la familia lui. Teatrele din Cluj, nici cel român şi nici cel maghiar (vorbea bine și în limba maghiară) nu l-au primit, astfel încât nu a găsit altă soluție decât să se facă păpușar și să lucreze la Teatrul de Păpuși. S-a împăcat greu cu ideea, dar în cele din urmă a început să-i placă – oricum copiii erau spectatori generoşi. Salarul fiind mic, pe lângă actorie și-a luat încă un job: distribuia laptele la abonați. De aici i-a venit și numele de “Păpușarul Lăptar”.

Era un om înalt, abia trecut de 30 de ani, jovial, un hâtru bun de glume. Abonații îl simpatizau și îi savurau glumele. Locuia în blocul de vizavi, chiar la același etaj, și ne puteam vedea pe geam. Așa se face că ne-am împrietenit. Ne vizitam des și ieșeam împreună în excursii. Îi plăcea vinul sec și când aveam un astfel de vin îl sunam. Venea cu plăcere și fumam amândoi.  

– Dă-mi şi mie din țigările pe care le-ai scos din sertarul de sus al dulapului din bucătărie (erau țigări americane), nu din pachetul de Carpați, îmi spunea râzând.

– Ești mulțumit de munca ta de păpușar? – l-am întrebat

– Nu întotdeauna, cenzura e foarte strictă, dar nu ne permite să prezentăm tot ce am dori, nemaivorbind că aș dori să regizez altceva decât ceea ce mi se impune. Ca lăptar sunt mulțumit.

– Cum adică, ești mulțumit ca lăptar?

– Vezi tu, nu toată lumea mă înțelege când spun asta. Pentru mine, să mă trezesc dis-de-dimineață, să simt aerul proaspăt, să știu că o mulțime de oameni mă așteaptă, să așez sticlele de lapte lângă ușile abonaților în liniște, fără să-i trezesc, îmi face plăcere, mă simt util, a răspuns Toni.

– Deci nu-ți cunoști abonații? – l-am întrebat mirat.

– Îi văd numai atunci când își plătesc abonamentul, dar cunosc mirosul fiecărui apartament, a răspuns Toni.

– Copiii care vin la teatru știu că ești și lăptar?

– Mulți din cei care vin frecvent la reprezentații știu. Anul trecut, cu ocazia zilei mele de naștere, toți spectatorii aveau în mână câte o sticlă de lapte și îmi urau la mulți ani agitând-le și suflând în ele, a spus Toni.

– Ce fel de spectatori sunt copiii care vin la voi, la teatru?

–  Sunt interactivi, jucăuși, își manifestă deschis opinia, bat din palme, râd și dacă nu le place ceva, vociferează. Sunt mult mai sinceri decât publicul adult.

– Apropo, aveți și spectacole pentru adulți? – l-am întrebat.

– Puține, a răspuns Toni, dar câteva s-au bucurat de succes. Presa le-a ignorat pur și simplu.

Am fost și eu la câteva spectacole cu copiii mei și am văzut și două piese pentru adulți, amândouă regizate de Toni. Intenționa să scrie o piesă pentru copii. O poveste despre lăptari.

Avea un Trabant galben, potrivit perfect cu firea lui, și făcea excursii în toata țara.

Într-o vară, prin anii 1980, toată familia a plecat pentru prima dată în excursie peste hotare, în Ungaria și Cehoslovacia. Au trecut mai bine de două luni și nu i-am mai văzut. Abia peste un an a venit știrea că s-au stabilit în RFG.

Anul acesta, plimbându-mă prin Clujul meu natal, un necunoscut s-a apropiat de mine și mi s-a adresat:

– Mă recunoști? Sunt păpușarul lăptar. Tu ești fostul meu vecin de pe strada Petuniei.

Era Toni. Am fost surprins de întâlnire, dar mi-am revenit repede. După ce mi-a povestit puțin despre el, nu m-am putut stăpâni să-l întreb:

– Cum stai cu marionetele?

– Nu mă mai ocup cu ele, fiul meu are acum o trupă de teatru de păpuși. Eu am rămas doar lăptar. Am un magazin de produse lactate.

Am stat la taifas o bucată de vreme și la despărțire i-am spus:

– Deci, într-un fel, tot păpușari lăptari ați rămas…

Andrei Schwartz

08/07/2024