Au trecut ceva mai mult de trei ani de când m-am alăturat autorilor care publică în revista Baabel, fiind și eu una din cei care așteaptă cu înfrigurare și bucurie apariția acestei publicații online, de două ori pe lună, în dimineți de joi. Au fost pentru mine trei ani foarte bogați, cu multe bucurii și emoții, ani în care mi s-au întâmplat multe, și bune și rele, în care lumii întregi i s-au întâmplat multe și, în pofida tuturor frământărilor și durerilor, iată că autorii revistei suntem mereu pe aceeași pagină virtuală, oriunde ne-am afla, fiindcă ne alătură, mai mult decât orice, un umanism curat și puternic care găsește aici modalitatea de a se exprima.

După ce am scris multe zeci de articole pe teme foarte diverse, după ce am învățat foarte mult și, sper, am evoluat, în acest moment am ajuns să lansez primul meu volum alcătuit dintr-o selecție a acestor articole. Volumul a apărut la Editura Bifrost din București și poartă titlul unuia din textele mele, O după-amiază cu ceva dulce. Sper că acest titlu se potrivește unei cărți care poate deveni ea însăși ceva dulce și bun pentru după-amiaza unui cititor. Debutez deci în lumea literară cu bucuria că debutul meu i se datorează acestei minunate reviste, fără de care el nu s-ar fi petrecut. Mulțumesc așadar revistei Baabel pentru că m-a publicat, pentru că m-a găzduit și mi-a oferit sprijin și încurajări atât de binevenite, precum și prieteni printre condeierii din echipa revistei.

Scriind lună de lună și an de an, am constatat că amintirile mele se cheamă unele pe altele, conturând întâmplări de demult și aducând la viață figuri umane pe care reușeam să le fixez spre neuitare în cuvintele mele, acesta fiind bucuria mea cea mai mare. Ceea ce mă mai încântă cu adevărat în mod constant este faptul că cititorii se regăsesc în cele povestite de mine. De atâtea ori mi s-a spus ”și eu țin minte asta, și mie mi s-a întâmplat ceva asemănător, am cunoscut și eu pe omul acela…” Pentru mine această comuniune este neprețuită.

Să debutezi la 63 de ani poate părea un demers oarecum ciudat, dar dacă nu o fac acum, când s-o mai fac? Iată-mă întruchipând vorba ”niciodată nu e prea târziu”! Aceasta totuși nu e doar o vorbă, este un adevăr, acela care m-a învățat că visurile își găsesc singure momentul cel mai favorabil de a se împlini și, chiar dacă pentru un timp le-ai abandonat, vin ele peste tine, te iau pe sus și te obligă să le transformi în realitate.

Și fiindcă felul în care eu am început să scriu, am continuat și am ajuns, iată, chiar să public o primă carte, mi se pare de domeniul miracolului, îmi permit să dedic cartea mea tuturor femeilor care cred în miracole și care nu lasă vârsta să le împiedice de la nimic, nici măcar de la a fi tinere.

Anca Laslo