Număr vizualizări 13 ori
Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici-Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.
Ultimele zile senine
M-am născut în 22 ianuarie 1921 la Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici era originar din Basarabia, din Ismail, iar mama, Malca Mihalovici, din Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea la Galaţi trei prăvălii şi multe apartamente şi făcea parte din „lumea bună” a oraşului. Bunicul adusese pentru fetele lui un pian de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă, familia tatei era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940.
La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta! Era Mondi Waldingher, un tânăr frumos și bun care mă iubea. Nici nu ne puteam imagina viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la medicină, la Bucureşti. Mai târziu a fost exmatriculat, ca toţi studenţii evrei, dar a fost recrutat în armată.
Urcai în şlep şi îţi salvai viaţa
În 1940, când s-a cedat Basarabia, la Galați a început prigoana împotriva evreilor basarabeni şi toţi doreau să-şi salveze viaţa, pentru că te mitraliau, te împuşcau. Dintre cei prinşi, unii au fost duşi în spatele gării şi împuşcaţi. Începuseră represiunile şi asasinatele, așa, din senin, în plină pace. Am intrat în panică, pentru că tata era tot basarabean, din Ismail. Am hotărât să plecăm. Reni e foarte aproape de Galați, practic vizavi, Urcai în şlep, pălteai cincizeci de bani, ajungeai acolo într-o oră și îți salvai viaţa. Am plecat înainte de venirea lui Mondi în permisie, nu puteam să-i scriu în armată, aşa că i-am lăsat o scrisoare la o prietenă din vecini, împreună cui sticluţa cu parfumul meu preferat, Ocean Blue…
Ne-am luat boccelele cu strictul necesar, am trecut Dunărea și ne-am stabilit la Ismail. Între timp, aflând că am trecut Dunărea, Mondi m-a urmat în ciuda împotrivirii părinţilor lui. Eu credeam că părinţii mei nu ştiau de dragostea noastră, dar când l-au văzut la Ismail, au fost de acord să rămânem împreună şi ne-am căsătorit. Am trăit la Ismail aproape un an, până în iunie 1941…
Întoarcerea la Ismail şi începutul calvarului
Românii şi germanii au recucerit regiunea într-o singură zi. Şi pe unde treceau împuşcau evreii. În câteva ore, şoselele Basarabiei au fost inundate de zeci de mii de evrei care fugeau de acasă, fără să ştie încotro. Am pornit şi noi, mama, tata şi cu mine, fără Mondi care primise ordin de recrutare în armata sovietică. După câteva ore, această masă de oameni a făcut cale întoarsă cu viteza fulgerului, scoţând urlete neomeneşti și călcându-se în picioare unii pe alţii. Explicaţia am aflat-o pe viu. Militarii români şi germani veneau din faţă şi mitraliau tot ce mişca. În timpul mersului, înghesuiţi în mulţimea fără număr, ne-a apărut în faţă Mondi. El primise ordin să se prezinte la o unitate militară sovietică, dar la sosirea lui, unitatea era deja evacuată. Adesea m-am întrebat cine ne dirijase paşii ca să ne întâlnim prfintre zecile de mii de oameni. Dacă nu ne-am fi regăsit atunci, poate nu l-aş mai fi văzut niciodată pe soțul meu care îşi riscase viaţa venind după mine la Ismail.
Noi eram mai spre coada convoiului şi, dându-ne seama de situaţie, ne-am întors din drum şi ne-am adăpostit la un frate al tatălui meu care locuia la marginea Ismailului. Era destul de sărac şi avea şapte copii, cel mai mare să tot fi avut 12-13 ani. Noi ne-am strâns într-o odaie şi am aşteptat îngroziţi ce va urma.
Abia au intrat la zece și la ora unsprezece aveam deja steaua galbenă cusută pe haină, pe piept şi pe spate. Apoi au spus că evreii au minat locurile şi trebuie prinşi. Localnicii i-au ajutat însemnând porţile caselor evreieşti. Au venit şi la noi. Au dat buzna şi ne-au scos din case, ne-au percheziţionat şi ne-au bătut. Era îngrozitor! Dacă o femeie era însărcinată, o loveau cu cizmele în burtă, până o făceau bucăţele. Erau jandarmii… Abia am dormit o oră, ne-au sculat şi ne-au bătut. Dacă nu mărturisim cine a minat, ne-au menințat că vor lua ostatici şi îi vor împuşca în faţa porţii. Ne-au dus afară, ne-au pus în cerc cu faţa spre interior şi pe fiecare al cincilea l-au luat ostatic. Şi toţi s-au nimerit să fie copii. Dacă nu mărturisieam cine a pus minele, a doua zi copiii urmau să fie omorâţi în faţa noastră. Dar nimeni nu ştia nimic, nu noi am pus minele. A doua zi, cu o punctualitate nemţească, la ora anunţată, cei şapte copii au fost înşiraţi în faţa casei și ciuruiţi de gloanţe. Printre ei erau şi copiii unchiului meu.
La Ismail evreii au fost închişi în ghetou şi în sinagogă
Curând după uciderea copiilor au separat familiile. Pe bărbaţi i-au închis în sinagogă, iar pe femei, copii şi bătrâni în ghetou. Ghetoul era în cel mai sărac cartier din oraş. I-au scos pe locuitori din cocioabe, au împrejmuit locul cu sârmă ghimpată şi ne-au înghesuit înăuntru. Și eram atât de mulți, încât nu aveai loc unde să pui piciorul.
Încă din prima noapte am fost chinuit: am fost sculaţi de nenumărate ori pentru apel, îmbrânciţi, loviţi, călcaţi cu bocancii. Smulgeau din grup femeile tinere și le violau în faţa familiei. Au scos din ghetou bolnavii şi vârstnicii și nu s-a mai ştiut nimic despre ei. Medici, medicamente? De unde să fie? Toţi eram o apă şi un pământ.
De mâncare aveam numai ceea ce luaserăm cu noi. Când am plecat din casa unchiului, eu voiam să iau îmbrăcăminte, iar mama mâncare. A pus doi saci cu vase şi un sac cu alimente, dar erau foarte grei şi i-am abandonat pe drum. Deci mâncarea ni s-a terminat repede. Noroc de localnicii ucraineni care ne aruncau câte ceva de-ale gurii peste gard.
Bărbaţii din sinagogă erau înfometaţi, mulţi erau bolnavi, dar se făcea cu ei instrucţie: „Sculat-culcat”, până cădeau din picioare. Tata şi Mondi erau împreună. Din când în când ne duceau sub pază să ne vedem bărbaţii închişi în sinagogă… Ne lăsau să-i privim din cealaltă parte a străzii. O dată am auzit urlete, vaiete, comenzi şi şuierături de bici. Până şi paza noastră era îngrozită de sunetele care se auzeau. Ne-au ordonat să ne ascundem după un gard viu, de unde se vedea curtea sinagogii. Într-o parte am văzut un şir lung de militari germani cu bice în mână, în cealaltă parte erau militarii români cu ciomege. Bărbaţii noştri erau fugăriţi printre ei şi la fiecare pas erau loviţi din ambele părţi. Erau plini de sânge, cu carnea smulsă atârnând pe obrajii şi pe trup. Apoi au fost împinşi să se alinieze. În prima linie l-am văzut pe tata. Toată faţa îi era rănită. Ştia că era ora vizitei noastre și mă căuta din ochi. Când m-a zărit printre crengi, imediat s-a îndreptat de spate şi mi-a făcut semn că e bine. Atunci l-am văzut ultima oară, la următoarea vizită tata nu mai era. Jandarmul român care păzea sinagoga mi-a spus: „Ai tăi zac acum în groapa comună din spatele sinagogii; ei şi-au săpat-o singuri, au fost întorşi cu faţa spre ea şi împuşcaţi. Au căzut în groapă morţi sau doar răniţi şi peste ei s-au aruncat câteva lopeţi de pământ.” Jandarmii români i-au împușcat..
Am fost măritată cu Mondi numai câteva luni. El a fost primul bărbat din viaţa mea. Ne-am căsătorit la Ismail. Părinţii meu au chemat câţiva evrei, au făcut hupa dintr-o faţă de masă…
Nu ştiu cât timp am rămas în ghetou, nu mă interesa data, doar supravieţuirea. Apoi, într-o zi ploioasă, ne-au adunat la apel ne-au spus să ne luăm boccelele. Plecăm. La ieșirea din Ismail, la marginea oraşului erau nemţii şi lângă ei comisii româneşti cu nişte coşuri. Ne-au cerut să predăm toate obiectele de valoare, mai ales bijuteriile; cine nu se supune va fi împuşcat. Am aruncat în coş lucrurile de valoare şi documentele. Am fost deposedaţi şi de identitate. A urmat percheziţia corporală şi controlul ginecologic. O femeie îşi ascunsese un briliant în vagin. A fost pedepsită demenţial. I-au smuls hainele, au ţintuit-o de o scândură și au lovit-o crâncen în faţa copiilor ei. Loviturile au încetat odată cu ultima zvâcnire a trupului ei. Nu pot uita nici azi scenele acelea de groază…
În lagărul de la Domanovka fiecare îşi aştepta rândul să moară
Am plecat în convoi, pe jos. Eram desculți. Aveam o fustă şi o bluză, iar picioarele mi le-am învelit cu o bucată de pânză ruptă din fustă. Aşa am străbătut Ucraina. Mi-a îngheţat laba piciorului, falangele ieşeau afară, locul colcăia de viermi şi puţea. Mă durea înfiorător. Eram nişte schelete ambulante, cine se clătina era împuşcat. Mergeam tot timpul. Rarne opream şi ne adăposteam în ruinele fostelor grajduri ale colhozurilor. Înăuntru erau cadavre în putrefacţie.
După o vreme am ajuns în lagărul de la Domanovka, format din case arse de ruşi înaintea venirii armatei germane şi române. Şi aici am stat în grajduri, unii peste alţii, morţii cu viii. Abia aşteptai să moară cel de lângă tine ca să-i iei hainele şi să le îmbraci aşa cum erau, pline de fecale şi de păduchi. Mişunau şobolani mari cât pisicile. Mâncau oamenii. Le rodeau extremităţile. Le smulgeau. Dacă nu aveau carne, ronţăiau oasele. Se hrăneau cu oameni. În mizeria aceea de nedescris era plin de păduchi. Și când un om îşi dădea duhul, păduchii năvăleau pe cei care mai trăiau.
Sigur că au fost boli. Nimeni n-a scăpat, toţi am avut tifos exantematic şi febră tifoidă. Printre noi erau și medici, dar în erau aceeaşi stare ca noi. Medicamente? De unde? Dacă în trenul morţii de la Iaşi călătorii se băteau pentru a-şi astâmpăra setea cu câţiva stropi de urină, aici erai mulţumită dacă aveai putere să scoţi puţină zăpadă cu fecale, că era mai hrănitoare… Muribunzii erau scoşi pe câmp şi împuşcaţi, Apoi nu i-au mai scos ci i-au împuşcat acolo, în grajd. Mama zăcea lângă mine, bolnavă de tifos exantematic. A fost împuşcată, ca mai toţi muribunzii. Nu am plâns-o. N-am văzut pe nimeni plângându-şi morţii, pentru că fiecare îşi aştepta rândul să moară. Nici nu ne gândeam că am putea supravieţui…
(Va urma)
(*) Articolul are la bază interviul realizat cu Lida Burihovici-Havas (1921–2011) în toamna anului 2010 și publicat în revista electronică acum.tv, care s-a desființat între timp, a cărei arhivă nu mai este accesibilă online. Am considerat că amintirile Lidei Burihovici-Havas merită să fie redate cititorilor, de data aceasta sub o formă fluentă, din care am eliminat intervențiile reporterului.
Sursa ilustraţiei: Rózsa Gottlieb: Transnistria 1945, detaliu (Foto: Andrea Ghiţă)
Andrea Ghiţă
