Omul bătrân trăiește mai mult din amintiri…
În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere.
În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic și pentru asta trebuia să termin liceul. Nu am uitat de pian, dar nu știam că poți fi medic și în același timp să cânți și la pian. Nu știu dacă pe atunci exista deja orchestra medicilor sau cea a inginerilor unde participau cei care se dedică muzicii în timpul lor liber.
Întâmplarea a jucat un rol deosebit în viața mea. În 1944, când m-am întors din Transnistria, a venit la Botoșani Max Weber, avocat și muzician din Cernăuți. Se spunea despre el că era evreu și că nu fusese deportat. Am auzit că voia să înființeze o orchestră și căuta persoane pasionate de muzică. Nu-mi mai amintesc cine m-a recomandat pe mine ca pianistă. Așa l-am cunoscut și eu. Ca să-și dea seama de ce știu, m-a chemat la o audiție, un fel de examen fără nicio pregătire prealabilă. Trebuia să acompaniez un violonist pe care îl cunoșteam. Cred că a fost prima dată când m-am ascultat cu o ureche critică și atunci am jurat să nu mai pun niciodată mâna pe pian.
Mi-am ținut jurământul, nu am mai cântat la pian, dar asta nu înseamnă că m-am despărțit de muzică. Și ca studentă la Facultatea de Medicină din Iași și apoi la București am căutat ocazii să ascult muzică bună. Ca medic la București mi-am putut permite și ca timp și ca bani să ascult muzică. Soțul meu era și el un bun cunoscător de muzică și amândoi eram foarte bucuroși când aveam ocazia să ne ducem la un concert cu un solist cunoscut. De fapt, soțul meu a fost cel care a descoperit talentul deosebit al fiicei noastre și i-a dat posibilitatea să ia lecții de pian încă de la vârsta de patru ani.
La vârsta mea amintirile îmi fac plăcere și nu regret că am crezut că voi fi pianistă.
Sursa imaginii: https://nl.wikipedia.org/wiki/Poul_Friis_Nybo#/media/Bestand:Nybo_Girl_at_the_piano.jpg Poul Friis Nybo, Public domain, via Wikimedia Commons
Mirjam Bercovici
București 17-01-2025
10 Comments
Am început să-ţi citesc articolul admirând pictura atât de delicată semnată de Poul Friis Nybo şi atât de bine aleasă pentru a ilustra dragostea pentru pian, pentru muzică, pe care, desigur, ne-ai transmis-o şi nouă cu talentul tău de a da viaţă oricărei idei, oricărui sentiment. Nu ştiusem că avuseşi această pasiune, ci doar de talentul deosebit de pianistă al fiicei tale, descoperit, din câte scrii, de soţul tău.
Medicii sunt iubitori de muzică, de literatură, de pictură, de artă în general, este un fapt bine cunoscut şi nici tu nu ai făcut excepţie, spre bucuria noastră, a cititorilor, cărora ne-ai împărtăşit şi această pasiune a ta.
Medicii și muzica au fost dintotdeauna un cuplu. Mai există oare orchestra medicilor în România?
Frumoase amintiri! Fără ele suntem parcă ciuntiți.
Amintiri atat de multe si bogate sentimental, ofera inimii un suport placut de caldura si de candoare, pastrand tineretea sufletului alaturi de timpul care ne joaca feste.
Multa sanatate si dispozitie buna, Dna Doctor ⚘
Şi această povestire relatată în stilul simplu, dar impresionant al lui Mirjam Bercovici, m-a făcut să mă duc cu gândul la Holocaust, la deportarea în Transnistria, la ce s-ar fi întâmplat dacă eleva iubitoare de muzică ar fi putut continua lecţiile de pian…
Parcă am văzut o secvență de film, amintiri delicate pentru împărtășirea cărora vă mulțumesc!
Nu stiam ca ai fost atat de pasionata de pian si ma bucur ca aflu acum!
Dragă Mirjam, eu știusem că ai cântat la pian și că te-ai lăsat. Dar citind acest articol, m-a impresionat alegerea ta de a pune în bagaj, la deportare, Balada de Ciprian Porumbescu. Nu știu dacă sperai să găsești acolo un pian, mai degrabă cred că a fost un gest al legăturii cu țara, cu sunetele dragi.
Amintirile tale sunt întotdeauna binevenite. Mulțumesc!
Foarte frumoase rânduri, cred că fără muzică – indiferent dacă o practici sau dacă o asculți, viața ar fi anostă… Mulțumesc că existați și împărtășiți amintirile cu noi
Cine nu a cântat la un instrument în copilărie? Dar foarte puțini sunt aleși să devină profesioniști. Pe vremuri, înainte de apariția radioului, erau chiar foarte mulți muzicieni amatori și muzica de cameră era o formă de divertisment foarte apreciată.
Ați avut / aveți plăcerea de a asculta muzică. Eu am avut plăcerea să vă citesc articolul.