Recunosc că am avut dificultăți cu matematica pe parcursul liceului. Îmi plăcea numai geometria plană pe care o găseam logică și interesantă.

La sfârșitul anilor șaizeci, mama a hotărât să închirieze camera mică de lângă bucătărie. S-au perindat mulți interesați. Norocosul a fost un student la matematică, politicos, scund, cu tenul închis și cu părul foarte creț, ca afro-americanii.

– M-a trimis tovarășa Benkő, a spus Jocó. Ulterior am aflat că numele lui de familie era Benkő și „tovarășa Benkő” era nimeni alta decât mama lui. Matematicianul era din București. Tocmai abandonase Institutul de Arte Dramatice și Cinematografie, unde frecventase cursurile pentru operatori de film.

– Am văzut mai multă fantezie în matematică decât în cea de operator imagine, a răspuns la întrebare mea referitoare la această decizie.

– Mă rog, i-am răspuns, eu dimpotrivă vreau să devin regizor de film. Aveam pe atunci șaisprezece ani, era epoca de glorie a cinematografiei, deci era de înțeles visul meu.

Jocó era foarte cult și un mare iubitor de muzică. De la el am învățat mai mult despre scriitorii americani ai acelei vremi și a început să-mi placă Brahms, Gershwin și Beatles. Rezultatele mele la matematică nu au fost influențate de prezența lui, dar mă legasem de el ca de un frate. Mergeam împreună la concerte și la teatru. Îmi plăcea să-mi fac temele de casă, și nu numai la matematică, în cămăruța lui. Singurul lucru care m-a deranjat un timp a fost mirosul pătrunzător al unei soluții de analgezie a durerilor de măsele de care suferea, din păcate. Îmi plăcea să urmăresc cum așternea pe hârtie în mod organizat cifrele și ecuațiile. Jocó devenise un adevărat membru de familie, era invitat la mesele de duminică, asculta împreună cu părinții mei concertele simfonice de la radio și discuta cu ei despre literatură. După absolvire a fost repartizat la Facultatea de Matematică a Universității din Brașov, dar prietenia noastră a continuat mulți ani, până la plecarea mea în Israel.

I-a luat locul în cămăruță prietena lui, Mandy, o fată minionă cu ochi asiatici, studentă la Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj, la secția textile. Nu am învățat de la ea să țes, la fel cum nu am învățat nici matematică, dar aveam o simpatie deosebită pentru ea. Era explicabil, aveam doar șaptesprezece ani.

Mandy și Jocó s-au căsătorit și s-au mutat București, dar foarte curând cămăruța a fost închiriată de un coleg al lui Jocó, tot matematician, pe nume Helmuth. Era înalt, blond, cu față de visător, cu toate că era asistent la facultatea de matematică. Pasionat și el de literatură, mi-a pus în mână cartea lui Soljenițîn O zi din viața lui Ivan Denisovici, pentru care îi sunt recunoscător până astăzi. Era perioada în care învățam geometria în spațiu, dar eram tabula rasa. Noaptea aveam coșmaruri, cuburile și poliedrii se învârteau în aer și nu reușeam nicicum să-mi fac temele de casă. Singura soluție era să mă trezesc și să-mi spun că totul e un vis. Nici Helmuth nu m-a putut ajuta cu geometria în spațiu, noroc că a urmat trigonometria; cu sinus și cosinus m-am descurcat mai bine și nu am rămas corigent la matematică. Helmuth era cam distrat. Îmi promitea să mă mediteze, dar apoi pleca de acasă, iar seara târziu, când revenea, mă despăgubea vorbind despre cărțile germane pe care le citise în ultima vreme.

După ce Helmuth s-a mutat, i-a urmat Wolfgang, ați ghicit, matematician și el. Era înalt și slab, cu un măr al lui Adam deosebit de proeminent, parcă era gata-gata să-i străpungă pielea. Era foarte organizat și precis, ca toți sașii. Dacă își propunea ca la ora nouă să intre în baie, la nouă fără cinci minute se plimba prin casă până la ora propusă. Vizita părinților lui era un eveniment. Îmbrăcați în portul tradițional al satelor săsești, ne aduceau prăjituri foarte gustoase. Eram în ultima clasă, de data aceasta mă luptam cu analiza matematică. Funcțiile mă exasperau. Wolfgang m-a ajutat și, spre deosebire de predecesorii lui în ale matematicii, am obținut rezultate mai bune. Lui Wolfgang îi datorez că am început să apreciez muzica lui Mahler și Bruckner.

La un moment dat, în cămăruță s-a mutat și Marika, prietena lui Wolfgang, tot matematiciană, o femeie deosebit de frumoasă și de prietenoasă. Când Wolfgang nu avea timp pentru mine, spre marea mea satisfacție, Marika mă ajuta la lecții.

După ce s-au căsătorit, s-au mutat și cămăruța a rămas goală… Între timp terminasem liceul. Nu știu cu câtă matematică am rămas, dar îmi amintesc bine de muzica și de cărțile pe care le-am citit la recomandarea matematicienilor. Totuși, ce mi-a rămas din lecțiile de matematică? Îmi plac cifrele, grafica lor și logica lor. Și asta e ceva.

Andrei Schwartz

20. 1.2025