Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede.

O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie.

Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă.

Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.

Tatăl meu se întâlnea regulat cu Dr. Ionescu și cu Dr. Moruzan, dar și cu Dr. Kerner și Doiban, mai ales în farmacia mamei, și nu de puține ori îl însoțeam la întâlnirile cu confrații săi.

Magazinele de pe cele trei străzi principale erau ținute de evrei și români și nu-mi aduc aminte de vreun moment de încordare sau o încercare de boicot.

Buhușul acelor ani avea o situație geografică interesantă. Orașul ”de sus” era cel clasic, moldovean, construit alandala, cum se nimerea, cu străzi întortocheate și case care nu semănau una cu alta. În același timp, ”jos la fabrică” se construise un cartier de-ajuns de întins, așa-numita ”colonie”, case standard, care adăposteau zeci de familii de ingineri și tehnicieni ai fabricii de textile, pe vremea aceea cea mai mare de acest soi din toți Balcanii, cu aproximativ 5000 salariați. Se aciuiseră acolo ingineri și tehnicieni din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia (mulți dintre ei evrei), și această situație specială dădea senzația că, de fapt, nu orașul avea o fabrică, ci fabrica poseda un oraș!

În ultimii ani eram la o vârstă la care capacitatea de înmagazinare și memorizare a tot ce se vorbea în casă și se vedea afară era extrem de dezvoltată.

Oare cine își mai amintește astăzi de Ziua Crucii, 14 septembrie? Pentru mine și pentru cei de vârsta mea, aceasta era ziua cea mai importantă a anului, când avea loc celebrul bâlci, instalat pe un imens teren viran. Era o manifestare care îți oferea posibilitatea să te distrezi ca în nicio altă zi: călușei, circ, vată dulce, o mulțime de dughene care vindeau tot ce-ți trece prin cap, de la îmbrăcăminte și până la oale și strachini. Acolo găseai de cumpărat o leică (mai știe cineva ce e leica?), butoiașe de pus murături toamna, mărgele și cercei, curele și bretele… Pentru noi, copiii, Ziua Crucii era un eveniment pentru care eram gata să renunțăm la orice excursie și la orice altă distracție.

Imediat după această zi festivă veneau sărbătorile de toamnă. Mama pregătea sticlele și borcanele de conserve (în special legume), iar afară, în curte, se instala un enorm cazan cu prune, pe un foc mocnit, și se făcea magiunul care ne ajungea pentru toată iarna.

Familia noastră era legată de sinagoga rabinului Friedman, pacient al tatei și cel care mi-a cununat părinții.  Dar părinții mei nu mergeau la sinagogă de sărbători, pentru că dintotdeauna familia noastră a fost atee, dar noi, copiii, ne petreceam diminețile în curtea sinagogii, jucând jocul cu nuci, pentru care ne pregăteam cu multe zile înainte.

În 1948, școlile evreiești au fost desființate și contopite cu toate celelalte școli din urbe. Deodată m-am trezit cu noi colegi de clasă, băieți și fete, după ce cei primii patru ani îi făcusem la școala din curtea uneia dintre sinagogi, care adăpostea și un heder, o școală religioasă. Întâlnirea cu colegii creștini nu a fost ușoară. Când învățam la școala evreiască, eram liberi și sâmbătă și duminică, spre deosebire de ceilalți care învățau șase zile pe săptămână. Aceasta a creat o stare de tensiune între cele două grupuri de copii și de aceea întâlnirile în oraș la ora prânzului, când ne întorceam de la școală, se soldau nu o dată cu ciocniri de-ajuns de violente. Dar odată cu contopirea celor două sisteme de învățământ, a dispărut și încordarea creată de diferențele de orar.

Așa se face că ne-am împrietenit. Ne jucam împreună, treceam prin fața bisericii și ei își făceau cruce, părinții mei posteau de Yom Kippur iar noi, copiii evrei, ne bucuram și de azima ”noastră” dar și de pasca adusă de prietenii creștini, pe care o devoram într-o pauză a jocului cu mingea, la troiță.

Tatăl meu era foarte mulțumit de modul cum se aranjase viața noastră în urbea buhușeană. Ar fi vrut să-și invite părinții în vizită, doar că bunicul murise de timpuriu, două săptămâni înaintea intrării trupelor sovietice în Basarabia din iunie 1940, iar bunica fusese luată în Transnistria și ucisă de un ofițer român, la câteva luni după reintrarea României în Basarabia din iunie 1941.

La Buhuși, amalgamul uman funcționa perfect. Tot orașul, cel ”de sus” și cel ”de jos”, creștini și evrei, intelectuali și proletari, bogați și săraci, tineri și vârstnici, toți trăiau pentru Textila Buhuși. Cine își mai amintește astăzi de celebra echipă de fotbal, ajunsă în Liga A, printre altele datorită nu mai puțin celebrului jucător Bonațiu? În după-amiezile de duminică în care Textila juca acasă, tribunele erau pline. Dar pentru mine cel mai important nu era rezultatul meciului. În seara de după meci, părintele meu mă lua la restaurantul lui Șmilovici, în plin centru și vis a vis de casa noastră, unde mâncam un cotlet servit pe un fund de lemn, dar mai ales, aveam ocazia să-i văd la doi pași pe celebrii jucători ai Textilei Buhuși…

Am părăsit Buhușul în septembrie 1950, la vârsta de 11 ani. Am lăsat în urmă prieteni, locuri de joacă și o mulțime de amintiri. Am lăsat acolo vagi imagini ale perioadei antonesciene, dar nu pot deosebi evenimentele pe care mi le amintesc de cele povestite de părinți.

De exemplu, nu-mi amintesc cu adevărat de acea zi de octombrie 1943, când a sosit ordinul de a evacua toții evreii urbei, de a-i strânge la gară pentru a fi trimiși spre lagărele de exterminare naziste. Spre seară a venit ordinul de anulare a celui de dimineață – și numai așa comunitatea evreiască a Buhușului (și a Moldovei în general) a supraviețuit Holocaustului.

Dar momentul intrării trupelor sovietice în Buhuși, septembrie 1944, în preajma Anului Nou evreiesc, nu-l pot uita: jeepuri deschise, soldați cu bandaje pe frunte, mulțimea ”încolonată” pe cele două trotuare ale Străzii Mari și tatăl meu care îmi spunea: ”vezi, dacă nu erau ăștia, noi eram azi săpun!”

M-am reîntors în Buhuși de două ori. Prima oară a fost în 1962, scurt timp după absolvirea Facultății de Medicină. Tatăl meu inițiase această vizită de numai o zi, cu scopul de a se mândri cu feciorul medic. Am întâlnit atunci foarte puțini foști prieteni și cunoștințe, vremurile se schimbaseră, evreii plecaseră în Israel.

În 1997 mi-am luat familia, soția și cei doi băieți, într-o vizită în România, pentru a le arăta feciorilor de unde venisem. În drum spre Piatra Neamț ne-am oprit pentru a lua prânzul la Buhuși. N-am mai întâlnit niciun cunoscut…

De felul meu nu sunt nostalgic, dar acele câteva ceasuri petrecute pe străzile bine-cunoscute m-au aruncat înapoi cu zeci de ani. M-am revăzut copil, am retrăit plimbările cu trăsura, popușoiul fiert sau prăjit, plimbările spre ”râpă” și o mulțime de alte amănunte din copilărie. În acele momente, soția și băieții noștri erau turiști. Eu însă mi-am dat seama că în ciuda anilor care trecuseră, în ciuda nenumăratelor schimbări din viață, într-un fel rămăsesem… buhușean! Și așa simt și azi.

*********
Amintirile mele din Buhuși, așa cum le-am scris aici, au fost prezentate de Prof. Ion Fercu, fostul director al liceului ”Ion Borcea” din Buhuși, la Festivalul Internaţional de Literatură, întâlnirile de la Viişoara, Neamţ, 22-25 mai 2025. 

PS. Nu aduce anul ce aduce ceasul!

Ca de obicei, Societatea Română de Anestezie și Terapie Intensivă (SRATI) organizează o excursie turistică în România, ca un preludiu la tradiționalul congres de la Sinaia, la mijlocul lunii mai. Eu cunosc România și arareori mă asociez excursiei anuale, deși de fiecare dată descopăr locuri și lucruri noi. Pentru anul acesta, traseul e programat pentru regiunea Neamț.

Regiunea Neamț?! Păi e regiunea mea! Scriu imediat organizatorilor: oare traseul include Buhușul? Bineînțeles!

Iau imediat legătura cu prof. Ion Fercu, cu care corespondez de ani de zile, și care a editat un volum despre orașul în care am copilărit, și îl întreb dacă e dispus să se întâlnească cu grupul nostru (anesteziști din România și alte câteva țări, printre care și Israel), să ne povestească pe scurt despre istoria Buhușului. Cu acordul lui, propun organizatorilor o întâlnire de 20-25 de minute cu profesorul și ei sunt de acord.

11 mai, după prânz. Plouă, dar noi mergem înainte. La Buhuși nu mai recunosc nimic! Ah, da, statuia soldatului căzut în Primul Război Mondial e încă acolo. La locul întâlnirii ne așteaptă surpriza. Suntem așteptați de primar, Dl. Vasile Zaharia, și de directorul spitalului, Dr. Constantin Poiană, (Buhușul are spital?! De când? De unde?), suntem primiți ca niște oaspeți de seamă, așezați într-o sală și timp de trei sferturi de oră ni se oferă posibilitatea să înțelegem de ce pentru buhușeni urbea lor e ”centrul pământului” (așa s-au exprimat gazdele noastre), dat fiind multitudinea de schimbări, construcții, evenimente, etc.

Da, fără discuție, eu eram singurul emoționat dintre toți cei prezenți, și pe bună dreptate. Aș fi vrut să mai rămân, să încerc să redescopăr locuri legate de copilăria mea din Buhuși. Dar am plecat mai departe, spre Piatra Neamț. Ploaia continua, dar în inima mea erau raze de soare.

Și pentru cine e dispus să acorde subiectului încă patru minute, filmulețul alăturat spune totul

https://protect.checkpoint.com/v2/r02/___https://www.buhusi.net/vizita-inopinata-a-unei-delegatii-de-medici-specialisti-ati-profesori-universitari-din-romania-israel-si-belgia/___.YzJlOmJlbmd1cmlvbnVuaXZlcnNpdHlvZnRoZW5lZ2V2OmM6bzozMTRmOTc3OTU3ZTUxN2JlY2QwNDNkZmUzNjU4NWE1Zjo3OmVmMDc6ZDNlZDFiNjllYTQyYmZjYmIzYjUxZWQ2NzMwNjYzNzM1Njg1NmM4ZGY4ZWM2ZjRjNTY0YmZhOGEyNTdhY2UwNDpwOlQ6Tg

Gabriel M. Gurman

Omer, Israel

gurman@bgu.ac.il