Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline.
Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika.
Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea.
– Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv.
„Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.
– Era fain atunci în kibuţ, mi se destăinuie Ţvika. Lucram cot la cot la spălatul vaselor, eu care nu apucasem să fac școală, împreună cu Yehuda care era profesor universitar. În pauze, Yehuda îmi povestea despre iluminismul german, iar eu îi spuneam bancuri cu poloneze. „Îți spun ceva, nu există femei mai reci în pat decât polonezele. Știu ce zic, nevastă-mea e poloneză.” Eram pe atunci ca o familie mare, puteam vorbi despre orice. Pe urmă s-au introdus mașinile de spălat vase și totul s-a stricat.
Mă pufnește râsul. Comunismul lui Ţvika a venit pe mașina de spălat rufe și s-a prăbușit odată cu mașina de spălat vase.
– Îți pare rău, Ţvika? – îl întreb.
– Îmi pare rău după tinerețe, răspunde el. Nu îmi pare rău că am crezut în idealul socialist. A fost o utopie, e adevărat, dar oamenii au nevoie de utopii. Pacea cu arabii nu e tot o utopie? Israelul Mare nu e și el tot o utopie? Și, de fapt, religia e tot o utopie, dar e poate singura utopie care a rezistat.
Ne pregătim de intrarea în șabat. E primul meu șabat în kibuț. Sunt îndreptățit să fiu acolo, de acum sunt kibuțnik „prin alianță”, sunt tatăl tovarășei. „În kibuț e bine să locuiești când ești copil și când ești bătrân, în rest caută-ți norocul pe afară,” spune o vorbă pe care o auzisem des în perioada când îmi căutam locul.
Ne așezam la masă. Ţvika, laicul, se ridică și închină un pahar în cinstea șabatului. Apoi își amintește că e și Tu biShvat, Anul Nou al pomilor, și rostește o rugăciune pentru cel mai nou vlăstar al familiei, Maya Rose. Pentru un moment mi-e teamă că va adăuga și un banc deocheat cu poloneze, dar până și Ţvika a intuit solemnitatea momentului. Rând pe rând, ateiștii din kibuț se alătură rugăciunii și spun Amen…
Probabil că Ţvika are dreptate. Dintre toate utopiile, credința este singura care a rezistat…
Foto: Sharon Schimmerling-
George Uri Schimmerling
11 Comments
Am citit cu mare placere. Foarte interesant si foarte cald scris.
Cred ca ar trebui sa scrieti o carte. Asa ca Amos Oz.
Pana la urma asa cum spunea si cantecul lui Shlomo Artzi “Fiecare om e o poveste.”
Citit cu mare plăcere.
Un articol in care continutul informativ e “la competitie” cu stilul agreabil si antrenant.
Ca să răspund atat Havei cat și Veronicăi si după ce am primit acordul copiilor pot spune că două au fost motivele pt care copiii mei au intrat in kibuț – primul si cred ca cel mai important este o educație mai bună (si mai ieftina) pe care pot sa le-o ofere fiicei lor , al doilea este de ordin locativ -posibilitatea cumpararii unei locuinte la un preț un pic mai avantajos decat in comunitățile asemanatoare din țară
Bineînțeles că sunt avantaje și în zilele noaste kibuțul nu mai e cel din anii 1950.
Multumesc Gyuri, despre educatie ma indoiesc, de restul sa le fie cu noroc si succes🙂
Gyuri vorbesti de kibuznici, dar ar fi interesant, daca e posibil, ce i-a indemnat catre aceasta alegere.
În 1996 vizitam kibuţul Ma’agan de pe malul lacului Kineret, întemeiat de sioniştii clujeni în anii 1940. Am stat câteva zile şi mi-a plăcut foarte mult modul de viaţă de acolo şi totuşi kibuţul era locuit de vârstnici de o seamă cu părinţii mei, de altfel întemeietorii fuseseră colegii tatălui meu în organizaţia Habonim. Ei mi-au povestit că, din păcate, kibuţul nu mai atrage tinerii şi probabil nu va avea viitor. Şi totuşi, şi astăzi unii tineri se stabilesc în kibuţ. Oare de ce optează un tânăr din anul 2025 să trăiască în kibuţ. Iată o întrebare la care aş dori şi eu să aflu răspunsul.
Aici puteţi urmări reportajul realizat de mine în 1996 ( cu mijloace tenice de amatori) în kibuţul Ma’agan. https://www.youtube.com/watch?v=skA9T5lnhrA&t=107s
Mi-ai amintit de bancul despre polonezele reci la pat: Dimineața, soția poloneză îl întreabă pe Ţvika: “tu ai mai continuat mult timp după ce eu am adormit?”
Ți-am spus deja că sunt o mare amatoare a scrierilor tale și nici acesta nu m-a dezamăgit.
Dacă ești mai la curent ca mine, ai putea să-mi explici ce îi face pe tinerii de astăzi să intre în kibuț? Singurul caz dintre cunoștințele mele este o tipă care a întâlnit în armată un băiat dintr-un kibuț și s-a măritat cu el – dar și asta a fost acum vreo 20 de ani.
Gyuri, ai talentul deosebit de a spune lucruri profunde cu ton de glumă și le faci accesibile și ne-intimidante. Referitor la idealul socialismului tinerilor anilor ’50, măcar ei aveau un ideal puternic de a schimba lumea în bine. Nu puteau ști cum va fi el deturnat. Azi idealul celor mai mulți este să apară pe Tik-Tok. Excelentă schița ta!