„Dacă lumea ar fi fost condusă de femei, ea ar fi fost mai pașnică, mai puțin violentă.”  Am auzit această părere în diferite împrejurări, chiar și în comentariile revistei Baabel.  Este o afirmație foarte greu de dovedit, pentru simplul motiv că de-a lungul istoriei au fost prea puține femei care au domnit independent, cele mai multe regine au fost soțiile sau mamele unor regi.  Bineînțeles că multe dintre ele au influențat mersul istoriei, dar au acționat din umbră, sugerând diverse idei soțului sau fiului aflat la putere.  Aproape singura opțiune pe care o avea o femeie ca să domnească era să fie văduvă și mama prințului moștenitor și atunci putea fi regentă până când acesta ajungea la maturitate. 

Această situație nu s-a limitat la Europa – ați auzit vreodată de o femeie pe tronul Chinei sau al Imperiului Incaș?  Înseamnă că nu este un fenomen cultural, ci trebuie să existe cauze obiective.  Și eu cred că majoritatea femeilor nu aveau calitățile care i se cereau unui domnitor de pe vremuri: să fie un luptător neînfricat și să-și apere țara – altfel nu ar fi avut ce să guverneze!  Legenda amazoanelor, a femeilor luptătoare, este numai o legendă, și chiar dacă ele ar fi existat aievea, ar fi fost tot numai o excepție.  Împărații romani erau adesea proclamați de armată, cei germani erau aleși, dar în mod obișnuit succesiunea se făcea din tată în fiu, iar când un rege murea fără moștenitor, adesea aveau loc războaie civile până când cineva acapara puterea. 

În Europa aceasta a fost situația „de când lumea”, adică din perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu, când regele franc Clovis a proclamat Legea Salică.  Era, de fapt, primul cod de legi al Europei Apusene și pe el se bazează până astăzi o parte din legislația europeană.  Iar acesta prevedea că femeile nu pot moșteni nici pământuri, nici titluri nobiliare, și cu atât mai puțin coroana.  (În baza aceleiași legi, Principesa Margareta este numai Custode al Coroanei și nu ar putea fi regină nici măcar dacă în România s-ar reinstaura monarhia.)

Totuși, încet-încet, în lipsa unor moștenitori bărbați, în Europa au apărut câteva regine domnitoare: întâi Maria Stuart a Scoției și fiicele lui Henric al VIII-lea al Angliei și cu vreo două secole mai târziu Maria Terezia a Austriei și Ecaterina cea Mare a Rusiei.  Unele dintre ele au fost personalități de seamă, au adus progresul în țările lor, dar au fost ele mai blânde ca bărbații?  E suficient să ne gândim la Maria I a Angliei (1516 – 1558) sau Mary Tudor, rămasă în amintirea posterității ca ”Bloody Mary”.  Era fiica unei prințese spaniole și soția lui Filip al II-lea al Spaniei – mai catolică nici nu se putea!  Numai că înainte de accesiunea ei, Henric al VIII-lea trecuse împreună cu întreaga țară la protestantism.  Ajunsă la putere, ea a încercat să readucă cu orice preț catolicismul, a pornit un adevărat război religios împotriva propriului ei popor, cu arderi pe rug și persecuții de tot felul.  Dacă asta se cheamă o lume mai pașnică…  Dar și celelalte regine au purtat războaie, chiar dacă nu le-au condus ele însele.

(Intenționat nu vorbesc despre reginele domnitoare din Europa ultimelor două secole – ca orice monarh constituțional, rolul lor este în primul rând ceremonial; ele participă prea puțin la conducerea țării, deci nu intră în această discuție.  Nu mă refer nici la femeile prim-ministru sau președinte din lumea modernă.  În general ele au ajuns prin alegeri, nu au fost nevoite să se confrunte cu legile succesiunii la tron, cu prejudecățile epocilor trecute și nu au fost puse în situația ca uneori să treacă peste cadavre pentru a-și atinge scopul.)

Și printre faraonii egipteni au fost câteva femei.  Prima la care ne gândim este, desigur, Cleopatra (69 – 30 î.e.n.), cunoscută pentru aventurile ei amoroase – dar cam atât.  O faraoană mult mai importantă a fost Hatshepsut  (cca 1479 – 1458 î.e.n.).  Era dintr-o familie cât se poate de selectă: fiica lui Tutmes I, soția lui Tutmes al II-lea și mama vitregă / mătușa lui Tutmes al III-lea.  Poate că ea este singura care dovedește afirmația de la care am pornit, pentru că sub conducerea ei, Egiptul s-a bucurat de pace și de prosperitate.

Hatshepsut a ajuns la putere întâi ca regentă, când moștenitorul tronului avea numai doi ani, apoi a domnit împreună cu el, în total o perioadă de peste 20 de ani.  În general a fost o vreme pașnică, dar au existat și câteva expediții armate care au lărgit granițele țării.  Printre realizările ei se numără refacerea țării după invazia hicsoșilor, redeschiderea drumurilor comerciale spre Arabia și Africa, de unde se importau mărfuri de lux (aur, smirnă, tămâie…) și, mai ales, construcțiile monumentale, care dovedesc că situația economică era înfloritoare.

Și totuși, fiecare a învățat la școală despre Ramses al II-lea și Tutmes al III-lea, dar despre Hatshepsut nu a auzit aproape nimeni.  Fapt este că multe monumente și inscripții care îi proclamau faima au fost distruse intenționat, curând după moartea ei și chiar numele ei a fost șters din anale.  (Noroc că distrugerea nu a fost sistematică și unele mărturii s-au păstrat.)  Care a fost motivul?  E foarte greu de spus după atâta amar de vreme.  Unii istorici cred că a fost la porunca urmașului ei, Tutmes al III-lea, care nu voia să fie eclipsat de o femeie, ba el și-a atribuit chiar unele din succesele ei.  Alții spun că însuși sistemul patriarhal nu putea accepta succesele unei femei.

Interesant că în istoria evreilor apar chiar două regine care au domnit independent: Atalia (? – cca 835 î.e.n.) și Salome Alexandra sau Shlomtzion (cca 141 – 67 î.e.n.)  Mă voi rezuma la prima, cunoscută și din tragedia cu același nume a lui Racine. 

Despre Atalia avem informații în Biblie: în 2Regi și în 2Cronici.  Chiar dacă Biblia nu este cu adevărat o carte de istorie, despre perioada celor două regate există și numeroase mărturii arheologice, deci putem accepta că Atalia a fost un personaj real.  A fost o prințesă israelită dată în căsătorie lui Ioram, regele Iudeei, ca o chezășie a alianței dintre cele două regate.  Dar după o vreme Ioram și întreaga sa familie și-au pierdut viața într-un atac dușman, a rămas numai Atalia cu fiul ei Ahazia – astfel că ea a ajuns regentă.  Curând după ce a ajuns pe tron, Ahazia însuși a căzut în luptă.  Atalia s-a declarat regină și ca să nu fie contestată, i-a ucis pe toți ceilalți pretendenți la tron.  Un singur fiu al lui Ahazia a rămas în viață, ascuns de o rudă, și când a prins de veste, marele preot l-a uns rege și a poruncit ca Atalia să fie ucisă.

Până aici povestea biblică – dar este ea credibilă?  Biblia nu spune nimic despre vreo realizare a Ataliei ca regentă și apoi regină, scoate în evidență doar modul mârșav în care a ajuns la tron.  Este adevărat, ea s-a făcut vinovată de mai multe crime.  Dar înlăturarea rivalilor la tron era, din păcate, ceva obișnuit: însuși soțul ei, Ioram, a făcut același lucru:  Când a luat Ioram în stăpânire împărăția tatălui său și când s-a întărit, a omorât cu sabia pe toți frații săi… (2Cron. 21:4) – numai că de asta nu se face caz!  Eu văd o situație asemănătoare cu cea a faraoanei Hatshepsut: sistemul patriarhal nu putea accepta succesele unei femei și de aceea cronicarii au discreditat-o și au prezentat-o ca pe un monstru.

Așadar, nu numai că au fost foarte puține femei la cârma unei țări, dar nici măcar informațiile pe care le avem despre ele nu sunt neapărat credibile și imparțiale.  Și atunci, cum rămâne cu afirmația că o lume condusă de femei ar fi fost mai pașnică?  Fiecare poate să-și formuleze propria sa părere, dar eu cred că nu se poate ști, nu se poate generaliza și femeile nu sunt nici mai bune, nici mai rele ca bărbații, doar că datorită diferențelor biologice le-a fost mult mai greu să se impună pe scena istoriei.

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Salic_law

https://en.wikipedia.org/wiki/Mary_I_of_England

https://en.wikipedia.org/wiki/Hatshepsut

https://en.wikipedia.org/wiki/Athaliah

Sursa imaginilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Queen_of_clubs_fr.svg  David  Bellot, LGPL <http://www.gnu.org/licenses/lgpl.html>, via Wikimedia Commons

2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Anthonis_Mor_001.jpg Antonis Mor, Public domain, via Wikimedia Commons

3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Seated_Statue_of_Hatshepsut_MET_Hatshepsut2012.jpg Metropolitan Museum of Art, CC0, via Wikimedia Commons

4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Fotoreproductie_schilderij_Rachel_in_de_rol_van_Athalie_in_Athalie,_acte_II,_scene_VII,_RP-F-F25550-H.jpg Rijksmuseum, CC0, via Wikimedia Commons