În vâltoarea ultimelor știri, Spitalul Soroka din Beer Șeva a primit un loc ”de cinste” pe lista bombardamentelor iraniene. Am crezut de cuviință să aduc la cunoștința cititorilor povestea unuia din cei care au pus acest spital pe lista celor mai bune instituții medicale din Israel.
Încep cu o frază de-a dreptul banală: fiecare vrea să trăiască cât mai mult. De aici se poate începe o discuție într-una din multiplele direcții privitoare la senescență, dar, nefiind filosof, nu mă las ispitit de această idee și trec direct la subiect.
Îmi închipui că de la o anumită vârstă, fiecare om își pune întrebarea ce lasă în urmă. Am cunoscut mulți oameni în vârstă, am citit și mai mult despre oameni în vârstă care au lăsat după ei ceva important, suficient de important pentru a nu fi uitați. Majoritatea exemplelor se referă la activitatea profesională, o preocupare de zeci de ani care a deschis un drum sau a elucidat o problemă neînțeleasă. Alții au lăsat în urma lor învățăcei, elevi dispuși și capabili să continue și să dezvolte drumul ”maestrului”. În lumea noastră, a așa-zisei civilizații occidentale, nimeni nu consideră o mare onoare faptul că a lăsat în urmă o familie închegată, unită. Viața personală a fiecăruia rămâne (și cred că așa și trebuie să fie) un domeniu în care nimeni nu are dreptul să se amestece. Și totuși…
Îmi închipui că cititorul se întreabă ce se ascunde în spatele acestei introduceri anodine. Ei bine, iată răspunsul.
Ce părere aveți despre tatăl unei familii din zilele noastre – nu de acum trei secole – care cuprinde șase copii, 36 nepoți, 152 strănepoți și 7 stră-strănepoți?! Vă rog să căutați în memorie încă un asemenea caz și dacă dați de el, anunțați-mă și pe mine. Cifrele de mai sus nu sunt închipuite! Ele aparțin Prof. Șimon Glick, fostul decan al Facultății de Științe Medicale de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, fost șef de secție a uneia din clinicile de medicină internă a centrului medical universitar Soroka.
Profesorul s-a născut în Statele Unite, în 1932. Provenit dintr-o familie de evrei religioși, a emigrat în Israel în 1974 și a ales ca loc de muncă cea mai tânără facultate de medicină din țară la acea vreme. Ar fi putut obține o funcție academică în oricare altă facultate, dar a preferat să ia parte la formarea ”echipei” didactice într-o regiune neglijată până în atunci, și nu numai din punct de vedere medical.
Fără discuție, ar fi avut ce să ofere oricărei instituții de învățământ superior din Israel, și chiar din lume, pentru că până la emigrare el a reușit să izoleze, pentru prima oară, hormonul de creștere, secretat de hipofiză și responsabil pentru procesul de creștere la vârstele mici. Mai mult, el a fost unul din cei doi autori ai studiului despre relația dintre hormonul de creștere și insulină, doi agenți care acționează sinergistic asupra metabolismului proteinelor.
La Beer Șeva creat divizia de medicină internă a spitalului Soroka și câțiva ani mai târziu a fost ales decan.
Nici când a ieșit la pensie nu l-au lăsat în pace. Ministerul Sănătății l-a numit director al biroului de legătură cu cetățenii (în engleză ombudsman) și concomitent a înființat centrul de educație și etică medicală la facultatea din Beer Șeva.
Și iată cum am ajuns la ceea ce, după mine, este aportul său cel mai important la dezvoltarea medicinei israeliene. Celebra sa frază: ”Fiecare medic trebuie să se comporte față de pacientul său ca și cum acesta ar fi singurul său pacient” a devenit motto-ul educației medicale la facultatea din Beer Șeva. Acest principiu stă la baza educației medicale a facultății în care programa analitică presupune un permanent contact cu medicina ambulatorie, de comunitate. Așa se explică de ce până astăzi, absolvenții facultății din Beer Șeva sunt foarte căutați de toate spitalele israeliene în primul an după absolvire, atunci când își fac stagiul, petrecând câteva luni în diferite secții ale spitalului.
Nu știu dacă prof. Șimon Glick are mașină. După părerea mea nici nu i-ar fi de mare folos, pentru familia sa ar avea nevoie de un tren, nu de o simplă mașină, oricât de încăpătoare ar fi ea. Dar până nu de mult avea o bicicletă cu care parcurgea aproape zilnic cei 8 km (16 dus-întors) între casa sa și sediul Facultății de Științe Medicale.
Personal, am trăit și am învățat în umbra lui. I-am admirat conferințele, i-am invidiat legăturile în toată lumea, dar mai ales i-am apreciat modestia. Nu l-am auzit niciodată lăudându-se, nu l-am văzut niciodată îmbrăcat luxos. Când mi-a fost pacient, nu a avut nicio pretenție de la personalul medical care l-a îngrijit. Nu a vorbit niciodată (decât întrebat!) de copiii săi, toți șase absolvenți de studii superioare, nici măcar de fiul său, Yehuda, fost membru al Parlamentului israelian, rănit grav de un terorist arab, dar refăcut după o lungă perioadă de recuperare.
În zilele noastre ne vedem rar, ne vedeam mai des atunci când el coordona activitatea de etică medicală la facultate. Mă uitam la el și aveam impresia că am în fața mea un exemplar uman care combină perfect inteligența, seriozitatea și capacitatea de trece ușor peste lucrurile care nu meritau o atenție deosebită.
Sper că se înțelege că nu scriu un ferpar. Șimon Glick trăiește și la cei 93 ani ai lui e prezent, perfect din punct de vedere cognitiv și (cel puțin asta e impresia pe care o face celor din jur) se bucură de întâlnirile, de obicei spontane, cu cunoscuți și prieteni.
L-am întâlnit acum câteva săptămâni, la aniversarea a 50 ani de la înființarea Facultății de Științe Medicale a Universității Ben Gurion. L-am întrebat de sănătate și mi-a declarat că e mulțumit. L-am rugat să mă pună la zi cu efectivul familiei sale și ați găsit mai sus ultimele date. Nu am îndrăznit să-l întreb dacă știe numele tuturor nepoților, nu voiam să-l pun într-o situație penibilă, deși tare aș fi vrut să mă surprindă.
Unii oameni îți servesc de exemplu. Chiar dacă nu trăiești lângă ei, dacă nu îi auzi adesea vorbind și dacă gândurile nu te duc spre ei decât rar, ei rămân pentru tine un exemplu. Pentru mine Șimon Glick este nu numai un exemplu de longevitate, de senescență activă. Gândindu-mă la el, înțeleg că înțelepciunea nu are nevoie de ocazii speciale pentru a se face simțită. Ea există tot timpul, atât timp cât există omul. Profesorul, dascălul, medicul Șimon Glick este pentru mine un izvor de optimism. Da, îmi spun, există și oameni din aceștia! Ce n-am da să fie mai mulți…
PS. La fel ca mine și ca toți cei care au lucrat vreodată în spitalul Soroka, nu mă îndoiesc că și Prof. Glick a trecut o săptămână grea, unică, cumplită. Să vezi clădirea spitalului distrusă (am fost azi acolo și mi-a venit să urlu!), să înțelegi că ”cineva”, o mână criminală, a dorit să ucidă exact acolo unde tu, împreună cu mulți alții, ai încercat să salvezi, să vindeci, ce poate fi mai trist și mai traumatizant? Dar totul va fi reconstruit, refăcut și repus în funcțiune. E doar o chestiune de timp…
Sursă fotografia
Credit: Dani Machlis
Copyright: Photographs © Ben-Gurion University of the Negev
Gabriel Ben Meron
