E o performanță să ajungi la aniversarea a 58 de ani de la terminarea liceului! De când am hotărât să ne întâlnim în fiecare an, ca să ne recunoaștem fără probleme, locul de întâlnire este restaurantul “Maimuța Plângătoare” și nu pentru că ar fi cel mai bun restaurant din oraș, nici pentru că am hotărât să plângem de fiecare dată când ne revedem, ci numai pentru că lui Vasilică / Laci i-a plăcut numele restaurantului.

Anul trecut Laci a trecut în eternitate, dar noi vom merge și anul acesta la același restaurant. Am renunțat la festivitățile obișnuite în asemenea ocazii, nu ne mai întâlnim la școală, nu mai are sens, profesorii pe care i-am avut nu mai sunt în viață și din lipsă de spaţiu pe pereții coridoarelor liceului, tabloul cu absolvenții zace undeva într-un depozit. Cântăm Gaudeamus Igitur? Desigur, acest cântec e săpat adânc în sufletul nostru. Nu strigă nimeni catalogul, nu e nevoie, toți știm cine nu mai poate veni la întâlnire, nu i-am uitat. Pozele din anii când eram elevi, mai ales cele redescoperite de unul dintre noi, la care se adaugă cele cu nepoții și copiii, în această ordine, problemele de sănătate ale fiecăruia dintre noi sunt la ordinea zilei.

Niciunul dintre noi nu mai e tânăr și dacă cineva nu se plânge de dureri, e semn că nu mai trăiește. Dacă totuși te trezești fără să te doară ceva, nu fi îngrijorat, durerea vine ea mai târziu, în timpul zilei, obișnuia să spună Vasilică.

Vasile / Laci, designer de meserie, era omul cel mai timid și mai onest pe care l-am cunoscut vreodată. Cu toții ne aminteam de modelele de avioane şi de mașini pe care le meșterea în anii de școală, din tuburi goale de pastă de dinți. A mai adăugat pe parcurs cavaleri, cetăți etc. Fiecare din colegi păstra câteva din creațiile lui Vasilică.

Mă uit cu drag la acești oameni cu care mi-am petrecut unsprezece ani din viață. Ei nu-mi sunt doar colegi, ci mai mult decât atât, îmi sunt prieteni. Timpul a mai schimbat câte ceva din înfățișarea lor (și a mea), dar pentru mine fetele au rămas la fel de frumoase, prietenoase și pline de umor.

Dacă povestim despre profesori? Desigur, nu se poate să trecem peste acest subiect. Dirigintele nostru, profesor de desen, dar fără voia lui și profesor de astronomie a încercat fără succes să tragă o linie perpendiculară pe un punct și la aniversările de la absolvire cânta arii de operă în limba cehă; profesoara de limba rusă îi dojenea în… franceză pe cei care nu-și făceau temele de casă; profesoara de franceză ne cânta șansonete celebre… Toate sunt amintiri de neuitat.

La cererea noastră, restaurantul ne asigură muzică cu multe șlagăre din anii tinereții noastre care ne îndeamnă la dans. Nu contează că mulți dintre noi au diverse articulații artificiale, dansul e dans, indiferent dacă e tangou, vals, rock sau aprigul ceardaș. Ne simțim bine și vremea trece repede. Ne luăm rămas bun cu promisiunea că ne vom întâlni și la anul, cât mai mulți dintre noi, bineînțeles tot la Maimuța Plângătoare. Cum a zis Vasilică:

– Ne uităm la figurile maimuțelor de la intrarea restaurantului, ne înveselim, izbucnim în râs și ne aducem aminte că odată am fost și noi elevi!

Andrei Schwartz

Foto: Andrei Schwartz, Andrea Ghiţă

08/06/2025