Nu-i așa că Pinocchio, băiețelul lui Geppetto, se năștea, creștea și se făcea băiat mare doar cât dura citirea poveștii cu acest nume? Pinocchio renăștea cu fiecare lectură a poveștii. Nepoții mei, cărora li s-a citit povestea de nenumărate ori, sunt mari acum. Când ei vor avea la rândul lor copii, Pinocchio va fi creat din nou, va crește și îi va încânta cu năzdrăvăniile lui, exact ca pe copiii generațiilor trecute. Ăsta e un lucru cert.

În tot ce face, Pinocchio e urmărit de copii cu sufletul la gură, dar numai până când devine „băiat mare”, adică până când înțelege că a greșit să nu urmeze sfaturile primite și hotărăște să nu-l mai supere pe „creatorul” său care era să piară căutându-l și povestea se sfârșește.

Oare jucăriile cresc și ele odată cu trecerea timpului? Mi-am pus această întrebare la ultima mea vizită la doi din nepoți, când am revăzut o jucărie pe care au primit-o cadou când erau mai mici. Jucăria reprezenta un sacagiu, un băiat care ducea pe umăr două găleți cu apă, susținute de un fel de cobiliță.

Nepoților le-a devenit prieten drag. Având niște încălțări și un corp care le amintea de celebrul personaj al lui Carlo Collodi, l-au numit Pinocchio. Doar că Pinocchio al lor era din fier, nu cioplit din lemn precum celebrul personaj. S-au gândit să-l facă stăpân pe toată suprafața pergolei și l-au lăsat afară. Părea că nu-și va modifica niciodată înfățișarea.

Când nu se jucau în preajma lui, îl vedeau prin geamul dintre sufragerie și pergolă. Pinocchio al lor și-a pierdut mai întâi gălețile și cobilița; nu se știe în ce ordine și nici în ce împrejurare. M-a înduioșat cum arăta acum, față de cum îl știam când l-au primit. Era să nu-l mai recunosc! Nu tu culoare la pantalon, rugina i-a acoperit mare parte din pălărioară și nici genunchii nu se simțeau mai bine. Așadar, cu trecerea anilor el nu a crescut, dar îmbrăcămintea i s-a zdrențuit exact cum se întâmplă cu hainele tuturor copiilor. Participase, pesemne, la toate bătăliile purtate între cei doi frați, rămânând neutru, ca orice prieten adevărat. Poate că într-unul din momentele războinice i s-a înclinat cobilița, iar copiii au înțeles că e arbitru și arată învingătorul luptei, supărându-l pe învins. Așa și-o fi pierdut și gălețile, și cobilița. Ele erau pe post de balanță care să aducă dreptatea și să facă pace. Asta ar fi o posibilă explicație de ce nu mai are nici cobilița, nici gălețile. După cum se vede, cei care dau sentințe de obicei sfârșesc rău.

Interesant că pe nepoți nu i-a surprins transformarea lui spectaculoasă, pentru că ea s-a produs lent. Cred că nici Pinocchio nu a sesizat creșterea băieților. Ea ne-a fost vizibilă numai nouă, bunicilor, care nu i-am avut tot timpul sub ochi, ci numai din an în an sau din Paște în Crăciun. Rar i-am văzut de trei ori pe an. Dar ne-am împăcat cu soarta atâtor bunici ai căror copii au plecat din țara în care s-au născut și ne-am mulțumit și cu atât.

Deci, acest „Pinocchio” pe care l-am reîntâlnit la ei era altfel ca cel din poveste. Nu mai crescuse în înălțime, dar se schimbase. Timpul lăsase urme adânci pe trupul lui. Și minte avea acum cu carul. Dacă ar putea vorbi, multe le-ar mai spune băieților care-i știau copilăria doar până când a ajuns puțin mai mare. Câte nu s-au mai întâmplat de atunci?! Fără să fie văzut, el îi însoțise pe băieți în toate momentele importante din viața lor: când dădeau teste, când susțineau examene, dar nu-i putea ajuta suflându-le răspunsurile. Era doar alături de ei și le ținea pumnii.

Vremea rea, mai ales umezeala, îi ruginise încheieturile, dar vântul îl ajuta să se miște puțin, ca să nu anchilozeze de tot. Se bucura că nu-și pierdea echilibrul și nu cădea. Era mulțumit atâta timp cât băieții îi aruncau priviri prietenești. Erau tot timpul unii sub ochii celorlalți. Îi zărea pe băieți când aceștia alergau sau se hârjoneau prin casă. Ar fi vrut să participe și el, dar se împăcase cu soarta. El doar îi privea și simțea că e iubit la fel cum îi iubea și el.

Acum, din toamna trecută, Pinocchio a rămas singur, fără prietenii lui. Amândoi erau deja plecați din oraș, la studii. Ca să fie cu ei, ar fi trebuit să se împartă, pentru că prietenii lui sunt acum în orașe diferite, așa că a rămas acasă, cu părinții; pe băieți îi mai revede doar când vin în vacanță. E puțin, dar e mai mult decât nimic.

Pinocchio, de ce n-ai rămas copil, de ce ai devenit „băiat cuminte”? De ce ai lăsat ca trecerea timpului să-ți lase urme pe trup? Neschimbat a rămas numai Pinocchio din poveste, după ce aceasta s-a sfârșit.

Ce bine că, odată ce vor apărea alți copii, Pinocchio o va lua de la capăt cu năzdrăvăniile, va crește și peripețiile îl vor însoți până va deveni copil cuminte. Din acel moment, cel mai bine ar fi să fie purtat în sufletul lor. Acolo și numai acolo va rămâne cum a fost atunci când s-a terminat povestea. Altfel va păți la fel ca prietenul nepoților mei, Pinocchio cel din tablă și nituri, care s-a transformat încet-încet, pe neobservate, odată cu creșterea copiilor. Numai Pinocchio, cel din amintirea și sufletul copiilor, rămâne neschimbat.

Ce bine că există un loc în care orice așezi rămâne cum l-ai pus!

Foto: Elena Stoican

Elena Stoican

București, 20 mai, 2025