Cu cât trec anii, cu atât mai multe povești din trecut mi se șterg din memorie. Nu toate și nu cele mai importante, dar cum spune italianul, ma buona parte. Nu pot uita sfaturi primite în casa părintească, cum ar fi atenția pe care trebuie s-o acord alegerii prietenilor. (Spune-mi cu cine te aduni ca să-ți spun cine ești!) Îmi amintesc și ”prostii”, pe care le-aș uita cu plăcere, de pildă rubrica aproape zilnică din Scânteia anilor 1950, intitulată ”Evenimentele din Coreea”. Ea se dorea o sursă ”autentică” privitoare la războiul dintre cele două părți ale peninsulei coreene, nordul sprijinit de URSS și China și sudul având pe americani ca aliați de nădejde.

Paralela 38, linia de armistițiu semnat în 1953, este până astăzi granița dintre Coreea de Sud, democratică, unde președintele e ales de un sistem multipartinic, și cealaltă, unde ”dictatura proletariatului” domină o societate din cele mai totalitare și mai sărace din lume. Coreea de Sud e o țară „normală”, cu o economie sănătoasă, o piață liberă, alegeri la intervale mai mult sau mai puțin regulate și legături cu restul lumii, pe când dincolo de paralela 38, Coreea de Nord este o țară săracă, totalitară, condusă de o dinastie despotică (bunic-tată-fiu) și, după părerea mea, fără nicio șansă de schimbare în următoarele decenii.

Coreea de Nord menține o populație de peste 25 milioane într-o mizerie mult mai cruntă decât ne-o putem închipui noi, cei care am trecut prin ce am trecut în a doua jumătate a secolului trecut. Foametea (în ianuarie 2017, rația zilnică era numai 400 grame de alimente), lagărele de concentrare, munca de sclavi în Rusia…

Un amănunt semnificativ este procentul populației în vârstă de peste 85 de ani: în lumea întreagă el e 2%, dar în Coreea de Nord este numai 0,2%!

Datele provenite de acolo sunt aproximative, de cele mai multe ori inexacte, produse și transmise pentru a prezenta lumii o realitate care nu există. E greu de găsit în lume o țară mai săracă, cu o populație mai suferindă, decât Coreea de Nord. De fapt, este o țară ostracizată, ”pusă la colț” de mai toate statele lumii. Și cu toate acestea, de necrezut, peste 160 țări membre ale ONU au legături diplomatice cu Coreea de Nord!

Cât despre libertatea individuală în țara dinastiei Kim, e de-ajuns să-l asculți pe jurnalistul american care a vizitat Coreea de Nord de peste zece ori, a fost în orașe și sate, dar nu a găsit nici măcar un singur(!) cetățean care să se exprime în mod cât de cât critic împotriva regimului!

Nu pot încheia această sumară prezentare fără a adăuga un ”amănunt” extrem de important: Coreea de Nord posedă arma atomică.

Ei și? mi se va spune. Ce-ți pasă? Nu-ți ajuge ce se întâmplă aici? Ei bine, nu! Subiectul Coreei de Nord, ca și al alegerii prietenilor, este unul din cele mai ”fierbinți” aspecte ale realității de astăzi. Și exact despre asta e vorba.

Aici, pe la noi, la o distanță care poate fi acoperită relativ ușor cu un avion modern (preferabil militar), există o țară pentru care Coreea de Nord e un exemplu de reușită totală. Țara se numește Iran și exemplul preluat din Coreea de Nord este dorința acerbă de a poseda arma atomică.

Fraza aceasta merită o explicație. Coreea de Nord are o armată bine organizată și de-ajuns de bine echipată, cu1,2 – 1,3 milioane de militari activi și mai multe milioane de rezerviști și forțe paramilitare. Guvernul duce o politică de prioritizare a armatei, alocând un procent semnificativ din buget achiziționării de echipament militar avansat. Chiar și așa, Coreea de Nord nu se simte sigură în fața unui eventual conflict armat. Însă posedând arma atomică, regimul nord-coreean se află la adăpost de orice încercare venită din afară cu scopul de a schimba modul în care e condusă țara și nivelul de trai mizerabil pentru 80% din populație. Cine ar îndrăzni să o atace, știind că orice atac ar duce la un război mondial nuclear?! Astfel Coreea de Nord se simte imună la orice pericol din afară. Cât despre cele dinăuntru, cu poporul ținut în sărăcie și ignoranță sub cizma unui regim barbar, șansele unei revolte sunt practic nule. Așa se explică că regimul nord-coreean se menține de peste trei sferturi de secol, iar Coreea de Nord e ultima țară de tip totalitar-comunist din lume.

Rezolvarea absolută a pericolului extern explică de ce Iranul, o țară complet diferită de Coreea de Nord, a preluat ideea și promovează o politică a cărui scop principal este transformarea Republicii Islamice într-o putere nucleară.

Fiecare din aceste două țări se teme de altceva. Coreea de Nord ar putea fi atacată de vecina din sud, ajutată de americani. După un crunt și dureros război, aceasta și-ar putea atinge scopul (poate cel mai important), cel al reunificării. Având arma atomică, Coreea de Nord anulează, teoretic și practic, orice vis de acest gen. (Nu știu despre vreun plan nord-coreean de a cuceri partea de sud a peninsulei. Se pare că la ora actuală, Coreea de Nord dorește un singur lucru: să fie lăsată în pace!)

Dar cu Iranul, povestea e alta. Iranul se teme mult mai puțin de o invazie sau de un atac extern care să-i stopeze politica de expansiune. Planul regimului islamic fundamentalist, instaurat în Iran în 1979, odată cu alungarea Șahului și revenirea din exil a lui Ayatolah Ruhollah Khomeini, este de a transforma Republica Islamică într-o putere regională, ceea ce ar reprezenta doar o fază intermediară în refacerea califatului musulman, odinioară reprezentat de Turcia otomană. Și din acel moment, Iranul devine vulnerabil în fața acelor puteri regionale / mondiale care se vor simți în pericol.

Despre fundamentalismul islamic s-au scris zeci de tomuri, mii de articole și zeci de mii de ore de transmisie radiofonică și televizată. Practic, nimic nu a rămas neanalizat: cruzimea doctrinei religioase extremiste, ura celor infestați de ea pentru tot ce nu e musulman, în înțelesul lor (în ochii lor nu toți musulmanii sunt egali). Dar mult mai puțin s-a scris și s-a vorbit de pericolul pe care îl reprezintă extremismul islamic pentru întreaga omenire.

Spre deosebire de Coreea de Nord care, cel puțin oficial, nu intenționează să-și extindă prezența și influența în alte țări, Iranul are complet alte planuri. Visul Iranului e de a extinde dominația extremistă musulmană în toată lumea. Asta a spus-o însuși Khomeini, în urmă cu mulți ani: ”Vom exporta revoluția noastră în toată lumea. Ne vom lupta până în momentul când în întreaga lume va răsuna strigătul: Nu există dumnezeu în afara lui Dumnezeu” (Iran’s Idelogical Final Report, UANI, November 2023).

Lista viitoarelor victime e de-ajuns de lungă. Să le luăm pe rând. Bineînțeles, primul loc îl ocupă țările învecinate cu Israelul, pentru că statul evreu reprezintă – geografic, politic și militar – primul obstacol în calea expansiunii revoluției de tip islamic / iranian. Apariția și dezvoltarea grupărilor extremiste în Liban, Siria, teritoriile palestiniene și chiar și în Yemen, a fost consecința directă a planului de destabilizare a regiunii pentru a crea un pericol permanent și iminent la adresa Israelului (”entitatea sionistă”). Această politică de încurajare a unor grupări extremiste paramilitare a mers mână în mână cu acte de destabilizare a regimurilor existente, ceea ce a dat rezultate pozitive în Liban, Siria și Irak.

Mâna (și mânia!) Iranului a mers mai departe spre Arabia Saudită, Bahrein și Kuweit, unde Teheranul s-a angajat în activități subversive pentru a submina guvernele existente și de a-și întări propria influență în acele țări. Expansiunea ideologică a fost dublată de apariția și susținerea unor organizații caritabile, sociale, educaționale, publicistice, toate având drept scop lărgirea sferei de influență și mai ales îndoctrinarea religioasă.

Rezultatele nu s-au lăsat așteptate, iar succesul l-a făcut pe președintele Iranului, Hassan Rouhani, să declare în octombrie 2017: Nicio acțiune decisivă nu poate avea loc în Irak, Siria, Liban, Africa de Nord sau în țările din Golf fără asentimentul nostru!

Și dacă cineva crede că dorința de expansiune politico-religioasă se limitează la statele musulmane din regiune, ei bine, surprizele se țin lanț. Încă din 1979 Iranul și-a lărgit sfera de interes ajungând și în America Latină! În Peru, Chile, Bolivia, în regiunea Caraibelor acționează organizații clandestine, sub masca unor activități culturale sau comerciale. Și să nu mai vorbim de atacurile iraniene în Argentina, care au avut ca țintă comunitatea evreiască și ambasada Israelului la Buenos Aires. Dar Iranul e direct interesat și în alte regiuni. Un raport al CIA din 1984 prezenta activitatea Iranului cu scopul de a extinde ideologia islamică în Africa.

Statele Unite sunt departe din punct de vedere geografic, dar America a fost demult declarată ”oficial” Marele Satan (Satan cel Mic fiind Israelul!). Însă de-a lungul anilor, FBI a întreprins o serie de acțiuni pentru a contracara politica Iranului care include atacuri teroriste, răpiri, atacuri cyber, operații ilegale pentru a reduce influența sancțiunilor americane, dar mai ales procurarea ilegală de date tehnologice importante pentru programul nuclear. Statele Unite ocupă deocamdată un loc periferic pe lista statelor pentru care Iranul are planuri clare, parte a politicii având ca scop exportul revoluției islamice de tip iranian.

Și unde se află Europa în acest război, deocamdată fără arme? Iranul nu-și face griji. Emigranții musulmani din Europa, a căror pondere e în permanentă creștere, vor duce treaba la bun sfârșit, e numai o chestie de răbdare.

În încheiere, să ne întoarcem la ideea inițială. Exemplul molipsitor al Coreei de Nord a fost preluat de Iranul ayatollahilor. Un Iran posedând arma atomică se va afla în afara oricăror încercări de a doborî regimul extremist, fundamentalist si expansionist. Nimeni nu ar fi îndrăznit să atace Iranul în luna iunie a acestui an, dacă cesta ar fi posedat arma atomică, la fel cum nimeni nu atacă Coreea de Nord, chiar atunci când amenință pe cei din sud sau pe japonezi cu lansarea de rachete balistice (cu sau fără încărcătură nucleară).

Da, răul e molipsitor și, după cum se vede, foarte periculos. Din fericire (o spun ca medic) există medicină preventivă, deci teoretic lumea știe ce e de făcut. Acum nu ne rămâne decât să vedem cât durează până ce teoria se transformă în practică. Altminteri vom avea în curând încă o Coree de Nord, aici, foarte aproape de noi și numai de noi…

Gabriel Ben Meron

Sursă imagine

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Diplomatic_missions_of_DPR_Korea.PNG Avala, Public domain, via Wikimedia Commons