Această postare a fost vizualizată de 1001 ori
La mijlocul anilor 1960, echipa de lupte greco-romane a Marghitei, pe atunci o comună în județul Bihor, era în prima ligă a României. József Moka era campionul României la categoria semi-grea. Asistam la toate meciurile echipei. Dar ce legătură au luptele greco-romane cu deturnarea unui avion? József era fratele lui Béla (Adalbert) Moka, cel care a organizat deturnarea unui avion în 1971, în plină eră ceaușistă. A fost unicul caz din România de deturnare a unui avion aflat la sol.
În 1971 eram student la Timișoara. Despre deturnare am aflat când am revenit la Marghita în vacanță, fiindcă știrea se transmitea numai în șoaptă, din gură în gură.
Moka era marghitean, la fel ca mine. Era mecanic de profesie. La vârstă de 18 ani l-a călcat un tractor, abia a scapăt cu viață, dar a pierdut un picior, avea o proteză. Multă vreme a plănuit să fugă din România. A încercat prin toate mijloacele legale, s-a înscris pentru vizite la Istanbul, Roma, Iugoslavia (cu gândul să nu se întoarcă), dar a fost refuzat. Apoi s-a gândit să traverseze înot lacul Fertő, din Ungaria în Austria, dar nici în Ungaria nu putea pleca. Să încerce să treacă Dunărea înot?
A început să se antreneze pe lacul Bánya din Marghita. Acolo se întâlnea cu prietenii, jucau cărți, se scăldau, discutau. Băieții îl considerau nebun când îi chema noaptea pe malul lacului și îi întreba dacă se aude că el înoată. Când s-a considerat pregătit, a plecat la Orșova, dar de două ori a trebuit să renunțe, condițiile nu erau propice. Planul a eșuat, dar el nu s-a dat bătut.
Auzind la radio despre teroriști care deturnau avioane (2), s-a gândit să încerce și el. Aeroportul din Oradea ar fi cel mai nimerit. I-a destăinuit ideea lui Vámos, un prieten cu care lucra la fabrică. Mai târziu li s-au alăturat încă patru tineri: Micheller, Weiser și frații Papp. Au făcut rost de un pistol Makarov. Trebuia întâi să se familiarizeze cu interiorul avionului IL-14, rutina de bord și procedura de îmbarcare. La 32 de ani, Moka era cel mai vârstnic din grup. A plecat cu avionul la București și la întoarcere le-a explicat celorlalți cum se deschide ușa cabinei pilotului. Pentru a afla din câți membri constă echipajul, Moka s-a prefăcut că se simte rău și din cabină au ieșit patru oameni: pilotul, copilotul, operatorul radio și mecanicul. La bord se afla o singură stewardesă.
Au planificat că în 27 mai 1971 vor lua avionul cu asalt din exterior, de pe sol. Patru dintre ei vor urca împreună cu pasagerii și vor pătrunde în avion forțând intrarea, iar doi îi vor acoperi de jos pe ceilalți. Cu o zi înainte de atac, Moka s-a strecurat în casa părinților săi și a verificat dacă pușca de vânătoare a tatălui său și cele 22 de gloanțe erau la locul lor. Patru băieți au petrecut ultima noapte la hotelul din Marghita, iar Moka și Weiser au dormit acasă.
În dimineața acţiunii, Moka a furat pușca de vânătoare a tatălui său și muniția. O a doua pușcă a șterpelit-o de la un prieten al tatălui său. Grupul a rezervat din timp un taxi. La Oradea s-au întâlnit într-un apartament închiriat dinainte. Au tăiat țeava și patul puștilor de vânătoare pentru a le putea ascunde mai bine. Taximetristul a fost forțat să-i ducă la aeroport, dar nu a acceptat să zboare cu ei. Mașina, un Moskvici 408, a trecut zgomotos peste gazon, peste straturile de flori, pe lângă sala de așteptare și turnul de control și a frânat la câțiva metri de avion. Băieții au sărit din mașină și au tras în aer. Unul dintre ei a doborât paznicul și i-a smuls din mână pistolul, ceilalți au urcat în avion. Cabina pilotului era goală. Pe copilot l-au reperat la sol, încercând să se ascundă printre pasageri, și l-au forțat, cu arma în mână, să urce în avion împreună cu alți doi bărbați în uniformă: operatorul radio și mecanicul. Pilotul a reușit să fugă. La bord era și un maior de securitate pe care l-au luat ostatic. Au închis ușa și unul dintre băieți le-a ordonat pasagerilor să se așeze. Moka i-a pus copilotului cuțitul la gât și i-a ordonat să decoleze imediat și să zboare cu viteza maximă spre Viena. Nefericitul și-a cerut scuze, este începător, are doar cincizeci de ore de zbor, dar în zadar. Copilotul a pornit avionul, dar, la câteva sute de metri distanță, pista de decolare era blocată de un vehicul de teren și o cisternă. Moka a început să-l lovească pe pilot în cap și să urle: “Dacă nu ridici avionul, ești terminat”! În ultimul moment, copilotul a reușit să decoleze.
Între timp, de jos, soldații trăgeau cu mitralierele asupra avionului, dar, din fericire, au nimerit doar roțile. După un sfert de oră de zbor, Moka a observat ceva ciudat: avionul zbura în cerc. Copilotul încerca să-l înșele! “Dacă nu mergem la Viena, avionul va exploda. Voi răspundeți și pentru pasageri.”
Șeful Securității Naționale a ordonat ca avionul de pasageri să fie urmărit. MIG-urile l-au ajuns din urmă și așteptau ordin de tragere. Membrii echipajului au înțeles că Moka se pricepe și că nu îl pot păcăli. Moka studiase dinainte cărți de specialitate. Abia după câteva minute de negocieri cu turnul de control din Arad, în care operatorul radio a încercat să convingă autoritățile că teroriștii vor arunca în aer avionul cu cei 16 pasageri, au primit permisiunea să treacă în Ungaria, iar avioanele de vânătoare s-au retras.
Deasupra aeroportului Ferihegy din Budapesta, cineva din echipaj le-a spus că trebuie să aterizeze, nu aveau destul combustibil să ajungă la Viena. Dar Moka i-a răspuns că distanța Oradea – Viena este aceeași ca Oradea – București (ruta obişnuită a cursei) deci trebuie să le ajungă combustibilul.
La aterizare, la Viena, au fost înconjurați de polițiști. După două ore de negocieri, toți ostaticii au fost eliberați, inclusiv echipajul – un avion românesc îi aștepta deja. Dar pirații aerieni au fost arestați pe loc de autoritățile austriece. La interogatorii au recunoscut totul: pregătirea, deturnarea avionului, ce arme aveau, cum le-au obținut, cine ce a făcut. Serviciul secret austriac s-a interesat de rudele băieților și de locurile lor de muncă. Reprezentanți ai organizației Caritas îi vizitau regulat și le aduceau cărți, reviste și haine. Le-au pus la dispoziție și avocați. De necrezut câți susținători aveau! În toamna anului 1971 i-a vizitat și cardinalul József Mindszenty.
La proces, România a solicitat extrădarea lor. Securiștii susțineau că ei sunt infractori de drept comun, spărgători și violatori evadați din închisoare. Dar austriecii dădeau din umeri: propagandă comunistă. În decembrie, pirații aerului au fost condamnați: patru dintre ei au primit câte 30 de luni închisoare, iar cei doi băieți tineri au primit pedepse mai ușoare. Moka și-a ispășit pedeapsa, după care a primit azil politic în Austria. Ceilalți au fost eliberați și s-au răspândit în lume: frații Papp în Franța și apoi în Suedia, Weiser în Germania, Micheller în Canada. Vámos și Moka au rămas la Viena. După eliberare, Moka a găsit de lucru, și-a închiriat o locuință și a dus-o bine. În România el a fost condamnat în contumacie la 57 de ani închisoare, pedeapsă comutată mai târziu la 23 de ani.
La cinci ani după răpirea avionului, în 1976, Moka Béla a reapărut pe malul Dunării, în Iugoslavia. Avea două arme, 250 de gloanțe, un binoclu, un snorkel și ochelari. Voia să treacă în România. Oare de ce avea nevoie de arme și atâtea gloanțe? S-a scufundat, dar proteza de la picior i s-a blocat în nămol. Polițiștii iugoslavi l-au prins și l-au extrădat României. Din cei 23 de ani de închisoare, a ispășit 12, cei mai mulți la Gherla, în temuta secție de regim sever. În ianuarie 1988, când Ceaușescu a împlinit 70 de ani, a acordat amnistie generală și Moka a fost eliberat. Avea 49 de ani. Irén, soția lui, l-a așteptat 17 ani. Moka nu i-a spus niciodată că vrea să plece, dar ea a intuit acest lucru.
După eliberare, Moka a dat interviuri unor reviste românești și maghiare (1, 3, 4, 5), televiziunea maghiară a realizat un film documentar, iar Erika Faber a scris cartea Aripi frânte. Povestea singurei deturnări de avion reușite din România. Prima publicare în România a senzaționalei deturnări a avionului de călători IL-14 din aeroportul din Oradea a apărut în 2010 în revista Bihoreanul. (1)
Moka își dorea atât de mult libertatea, încât nu s-a gândit că ar putea dăuna altora. Și, într-adevăr, membrii echipajului au fost pedepsiți sever. Ei au fost acuzați că nu s-au opus teroriștilor. Mecanicul a fost internat o vreme într-un spital de psihiatrie. Operatorul radio și pilotul care s-a ascuns au fost condamnați la câte patru ani de închisoare. Copilotul a fost bătut brutal la interogatoriu, în prezența comandantul național al Securității, a fost retrogradat, declarat trădător și a primit trei ani de închisoare. Maiorul de securitate, prins în avion, a fost dat afară din serviciu și condamnat la doi ani închisoare. Taximetristul a stat două luni în arest preventiv. Cei doi frați ai lui Moka au fost ținuți la Securitate timp de opt zile.
În încheierea unui interviu, Moka și-a exprimat regretul pentru fapta sa. Cu mintea de după eliberarea din închisoare nu ar mai fi făcut-o. Moka a murit în 2015 la vârsta de 76 de ani. (6)
Deturnarea unui avion este întotdeauna condamnabilă, pentru că pune în primejdie pasagerii și echipajul. Ca om și ca israelian (nu puține avioane israeliene au fost deturnate de teroriști arabi) condamn această acțiune, dar atunci am admirat-o, fiindcă nu există un sentiment mai aprig decât setea de libertate. Mulți cetățeni români au încercat să scape cu orice preț de sub regimul dictatorial ceaușist. În plus, Moka a dovedit un caracter de adevărat conducător.
Filmul documentar (în limba maghiară) se poate viziona aici:
Mulțumesc lui Oscar Zsemlye (Marghita) și Anca Laslo (Oradea) care m-au ajutat la documentarea articolului.
Tiberiu Ezri
Bibliografie:
1. https://www.ebihoreanul.ro/stiri/avionul-condamnatilor-86222.html
3. https://magyarnemzet.hu/archivum-magyarnemzet/2011/05/isten-megemelt-bennunket
6. https://erhangja.ro/kozelet/egy-kalandregeny-vege-in-memoriam-moka-bela/
Sursa ilustrației:
1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Aeroflot_Ilyushin_Il-14_at_Arlanda,_November_1970.jpg Lars Söderström, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
49 Comments
Voi devia de la subiectul articolului meu ca să-mi exprim aprecierea pentru filmul realizat de doamna Andrea Ghiță despre noua carte a colegului nostru, dr. ing. Strul Moisa “Premierele izvorului biblic”.
https://www.youtube.com/watch?v=L6hU4ihEExE&t=33s
Întotdeauna mi-a făcut plăcere să citesc articolele domnului Moisa publicate la Baabel deși multe nu le înțelegeam până la capăt. Este lăudabil să găsești atâtea lucruri comune între Biblie și metalurgie, inginerie. Mai mulți profesori universitari de inginerie, și-au exprimat aprecierea față de aceste idei originale.
Felicitări domnului Moisa pentru carte și doamnei Ghiță pentru realizarea acestui film!
Am urmarit si eu reportajul Andreei, am fost uimita de originalitatea si ineditul cercetarilor si ale ideilor pe care, distinsul inginer si cercetator din Beer Sheva, Prof. Strul Moisa le-a realizat pubicandu-si opera, al doilea volum inchinat cartii aflata la capataiul omenirii.
Exceptional mesaj, foarte interesanta coperta, felicitari calde si Chapeau, ca intotdeauna pentru scrierile aparute si in baabel.
Felicitari Andreei si celor care au gazduit acest eveniment cultural exemplar !!!
Da, noua carte a d-lui Strul Moisa “Premierele izvorului biblic” are un subiect foarte interesant. Cred că ar fi bine-venită şi o variantă electronică. “Filmul” meu e doar un reportaj TV care relatează despre această apariţie editorială.
Cred ca asemenea reportaje trebuie prezentate și cititorilor revistei Baabel.
Ce m-a nedumerit in aceasta relatare palpitanta a aventurilor lui Moka, este episodul final al intreprinderilor lui indraznete: ce l-a determinat sa riste trecerea Dunarii in Romania, un gest necugetat, to say the least! I s-a urcat succesul la cap si se credea invincibil?
O întrebare legitimă la care el nu a răspuns niciodată. Dorul de soție? Nu aveau copii. Faptul că a încercat să treacă Dunărea înarmat până în dinți cere iar explicații: voia să se opună arestului, plănuia o revoluție? Nu se va ști niciodată.
Aha, aceste raspuns al tau la intrebarea Marinei, scoate doar in evidenta cele pe care le-am mentionat inainte si fata de care au existat reactii intrebatoare.
Exista oameni “viteji”, dar uneori este periculos sa te afli in preajma acestora.
Ai dreptate.
E așa de simplu Marina. Oamenii erau lipsiți total de libertate . terorizați, dispăruți, închiși.
În anii 1969 și 71 când s-au născut copiii mei nu aveam lapte natural , dar nici lapte sintetic . Pentru noi născuți trebuia aprobare specială ca să primești o cutie de Eledon. Fiecare denunța pe celălalt și dacă se opunea acestui lucru era pediăepsit. Nu o să dau detalii. Numai cine neagă sau nu recunăaște sau nu a trăit acest coșmar nu știe despre ce este vorba. Sau avea alte privilegii. Majoritatea sufereau aveau simptome de decalcificare pentrucă laptele era ca apa și palizi pentrucă nu erau alimente cu vitemine. Pentru câteva kg. de cartofi pentru iarnă trebuia să ai legături cu cineva de la colectivul agricol…mai e nevoie…sunt multe , interminabile. O mare închisoare, care numai cine a trăit asta știe.Întrebeari ? De ce ? Nu a fost destul ?
Și un lucru important ; granițele erau închise, deschise doar pentru cei aproape de conducere. Doream să mergem odată în Ungaria, unde aveam rude. Imposibil. Familiile evreiești care au primit răspuns pozitiv la cerera de emigrare erau în ultima clipă descompuși. Unii membrii coborâți de pe vapor sau avion și rămași în țară ani de zile…părinții aprobați, copiii nu. Bunica soțului meu a murit în Israel într-o casă de bătrâni fără să-și vadă fiica și nepotul – soțul meu-din Ronânia nici măcar într-o vizită. Fie binecuvântată. Cărțile străine interzise. Exact ca în vreama oricărei dictaturi. Teama de a vorbi,. Am vorbit în șoaptă luni de zile în Israel până am înțeles că pot vorbi ca orice om. Nimeni nu pune microfoane lîn telefoane sau în alte locuri ascunse.
Foarte adevărat și peste toate acestea Securitatea ne urmărea permanent. Am perceput actul de răzvrătire in numele libertății acelor tineri ca pe un pumn sănătos tras în figura Securității de la acea vreme.
Problema morală este că au periclitat pe alții și Moka a recunoscut acest lucru.
Varianta care s-a vehiculat în epocă a fost că Moka s-a întors din dragoste pentru soția lui. Un romantic înarmat bine…poate că știa că va întâmpina greutăți și voia să aibă mai multe șanse.
Adevărat dar ciudat cu 250 de gloanțe…
Aș dori să-i mulțumesc Ancăi Laslo care mi-a dat ideea scrierii acestui articol și mi-a furnizat o parte din bibliografie. În 1971 Anca locuia la Marghita.
Îți mulțumesc și eu că ai scris articolul care a ieșit excelent. Ți-am dat ideea fiindcă ești mai apropiat ca generație de vârstă de disidenți, eu aveam în 1971 doar 10 ani dar țin minte perfect cum a venit într-o seară miliția la noi în curte și a luat la anchetă doi vecini, frați, probabil cunoscuți ai fugarilor. Nu i-au arestat doar i-au anchetat așa cum au anchetat pe foarte mulți din oraș. Desigur că la 10 ani nu înțelegeam ce se întâmpla dar am aflat mai târziu și întâmplarea aceasta fiind cu adevărat ieșită din comun am considerat că merită spusă chiar dacă poate suscita anumite controverse în opinii.Așa era realitatea acelor vremuri și ceea ce s-a întâmplat face parte din istoria reală.
Adevărat.
Actul deturnării avionului s-a petrecut in anul 1971, nu in anii ’80, cand situația Comunismului romanesc era de N ori mai grava decât in 1971, si desigur cu mult mai buna decât in anii ’60, sa nu mai vorbim de anii ’50. In acest context, dar fără legătură, actul nu este unul de curaj ci unul de dementa egoista, in care interesul personal devine primordial , amestecat si cu absurda dorință de bravura.
M- a distrat in schimb, sa aud vorbind se atât de mult in limba maghiara, pe care n am mai auzit o de mult si n am închis discuția pana aproape de sfârșit, desi singurele cuvinte înțelese erau acele substantive proprii, nume de locuri.
Este de asemenea Interesanta, ideea de a ne povesti detaliile acestui eveniment neobișnuit, care îmi amintește de Afacerea Ioanid, soldata din păcate cu moarte si durere.
Ambele erau încercări de a ieși in mod neconvențional si riscant, din situații pe care organizatorii le considerau disperate si poate imposibile de a fi schimbate in viitorul vizibil.
Si inca un merit al articolului este desigurr “ridicarea” Marghitei la o alta dimensiune 🙂
Am învățat ceva nou din comentariul tău Veronica: “Act de demență egoistă “.
Este clar ca erau bandiți și pirați aerieni iresponsabili care prin actul lor i-au periclitat pe alții. Asta am scris în articol. În schimb nu poți compara situația din acea perioadă din București care a fost întotdeauna mai bine alimentat decât periferia țarii, mai ales Transilvania. De exemplu la Marghita deja atunci erau probleme de lipsa de alimente de bază. Lumea se punea la rând la patru dimineața la alimentare fără să știe dacă vor putea cumpăra ceva. Mititei erau numai la 1 mai.
La facultate la Timișoara miliția ne scotea din căminele studențești ca pe o cireadă de vite ca să aplaudăm venirea lui Ceaușescu o dată pe an la Timișoara unde avea un palat construit numai pentru el. Pe rectorul facultății de medicină prof. Cardiolog Dragomir l-au sinucis la o partidă de vânătoare fiindcă dăduse primarului orașului un certificat de boală pentru care dictatorul s-a supărat. La fel l-au sinucis pe faimosul doctor Schwartzkopf, aruncându-l de la etajul șapte. Nouă ni s-a refuzat o excursie în Ungaria unde soția avea rude, fără să ni se spună de ce.
Era raiul pe pământ!
Ai dreptate Tibi, probabil ca la Bucuresti era raiul , poate falsificat,. De pe la inceputul aniilot 70 si pana la revenirea mea din Israel, ca sa mi vad parintii , 1977, se putea observa la Bucurest, o situatie “de piata” in asceniune.
O dovadă elocventă a celor spuse de tine în ultimul mesaj al tău și de mine a fost diferența pe care am observat-o când am revenit în România după revoluție, în 1994. Totul era schimbat: lumea zâmbea pe stradă, oamenii nu mai umblau cu capul aplecat, era lumină și seara, magazinele erau pline de bunătăți (nu numai pentru privilegiați), iar oamenii puteau călători unde voiau în lume. În 1991, i-am invitat în Israel pe prietenii noștri din Marghita Oscar și Sidi și au primit viza fără nici o problemă.
Este de condamnat punerea interesului propriu mai presus de orice urmări dramatice pentru alții. Ceea ce e de neînțeles este cum se poate ca niciunul dintre cei care au știut cât de puțin din intenția lui să nu reușească să-l determine să renunțe la planul său? Desigur, acum, post factum, putem pune cu ușurință orice întrebare.
Cred ca nimeni nu stia.
Soțul meu mi-a spus că-și amintește de acest eveniment. A reținut că justiția a spus că inculpatul/inculpații au făcut totul cu complicitatea piloților. Asta s-a vehiculat atunci.
Asta era varianta Securitatii ca sa-i poata pedepsi pe membrii echipajului. Era numai un pilot. Daca ar fi fost asa si membrii echipajului ar fi cerut azil politic. Dar mai stii?…Oricum, nicaieri nu am gasit varianta asta.
Mai mult ca sigur, din moment ce autorul nu a mărturisit asta nici după revoluție.
Aveti dreptate.
Ce noutate!!
multumesc, Tibi….
GbM
Merci Gabi!
Nu am ştiut nimic despre această deturnare care s-a dovedit o reuşită ca atare, dar un eşec prin consecinţe. Cei care au acţionat au dat dovadă de ingeniozitate şi curaj, dar – după părerea mea – chiar dacă erau mânaţi de dorinţa de a scăpa dintr-un regim totalitar, a fost un act terorist.
Fără nicio discuție.
O poveste adevărată care merită spusă și doar ca să nu se uite faptul că obținerea libertății merită orice risc și nu chiar tot poporul acesta era fericit în comunism. Desigur că gestul extrem al dizidenților din Marghita a făcut mult rău multora, chiar propriilor familii, totuși, până la un punct eu una ii admir.
Și eu. Chiar dacă, în principiu, dezaprob deturnarea de avioane, totuși nu cred că se poate pune semnul egal între deturnarea din 11 septembrie, motivată de dorința de a face cât mai multe victime, cu o deturnare fără victime, motivată de dorința de libertate.
Absolut! In acest caz nu a murit și nu a fost nimeni rănit.
Și eu.
Ca un roman polițist . Fantastic , mai ales pentru acele timpuri . Nu știam de ea deși eram încă în Romania.
Puțni știau în afară de cei din Marghita, Oradea și poate din alte orașe din Transilvania, fiindcă presa nu era liberă și totul era cenzurat. Regimul totalitar ceaușist nu voia să-și recunoască eșecurile. Așa este și va fi și în alte regimuri totalitare din prezent și din viitor.
În URSS au fost două încercări nereușite de deturnare de avioane.. Oamenii au fost împușcați sau închiși.
Setea de libertate,tinerețea și imaginația le-a dat curaj, asemenea celor din Marghita De onorat acest curaj !
Câți tineri din Timișoara ,care au încercat să treacă granița cu Jugoslavia au fost împușcați sau închisi pe mulți ani.
Am avut un asemenea coleg stomatolog.Nimeni nu știa, doar după ce a fost prins.
Ideea exista și in casa soțuli meu, când el era student și nu a fost acceptat la zi, deși avea notele cele mai bune.Motive erau destule.
Toti sufereau de “dementa egoista”?
Mama soțului meu ,care nu voia să se despartă cinci minute de băiatul ei,[ tatăl murise] i-a spus băiatului ei să treacă Dunărea înot.cu riscul greutății și a faptului că ea rămânea în România. La 20 de ani G.F. știa să înoate, dar nici chiar așa…așa că a așteptat frumos 25 de ani până securitatea i-a aprobat emigrarea. Apăruse amendamentul lui Jackson.Nici el nici mama lui nu au fost demenți . Dar demenți au fost oficialitățile obligate de PARTID să țină în țară și să chinuie pe cei care îi numea trădători. Nu înțeleg pentru ce permiteau să se depună cereri de emigrare, dacă imediat erai trecut pe lista neagră. Nu este asta o demenție ?
Evi – punct ochit-punct lovit.
Asa este (si va fi) situatia in orice dictatura pentru cine nu a trait-o…
Nu toti, dar cel pe care l-ai dat ca exemlu, suferea !!
Fara nici o legatura cu ce scris Eva Grozs, care in ultimele ei comentarii, referitoare – in parte sau nu la ale mele – vorbeste despre lucruri diferite, denaturand cele spuse de mine, Nu e pentru prima oara !!
Nu m-am referit la tine Veronica și ar fi bine să nu mai faci legături imaginare. Eu scriu în numele meu la cine mi se adresează mie.Nu doresc să denaturez nici o părere . Nu vreau să conving pe nimeni. Dreptul meu este să scriu ce părere am în legătură cu articolul. Cred că e destul de explicit.
Ti se pare, Eva, caci expresia dementi, am folosit o eu si tu te ai referit la ea denaturand si luand ce i drept alte directii.
Drepturile tale sau ale altora nu le am contestat, nu sunt legate de mine, dar tu te si referit la cele spuse de mine anterior.
Sper ca am fost foarte explicita 🙂
O bomboană s-a sinucis sărind de la etajul zece. Știți de ce? Fiindcă era de mentă.
Am auzit că se pregătește un film artistic despre această răpire.
E foarte potrivit pentru filmare.
Ce poveste! Habar nu aveam că în România a avut loc o deturnare de avion. În presă, evident, nu a apărut și știrile „neoficiale” nu le-am mai auzit, pentru că tocmai atunci am părăsit România.