Cel mai clar semn că îmbătrânesc este că trăiesc tot mai mult din amintiri…  Și de data aceasta amintirile mă duc spre anii de școală petrecuți la Arad. 

Dintotdeauna am susținut că școala mea era cea mai bună și cea mai frumoasă din lume.  Știu, de obicei amintirile idealizează realitatea, dar spuneam același lucru și atunci când eram elevă.  Am fost cu adevărat norocoasă – și poate nu numai eu, ci Aradul însuși, care se bucură de școli remarcabile.

Clasele primare le-am făcut la „Școala pedagogică”, azi Colegiul Național Preparandia – Dimitrie Țichindeal.  E adevărat că deasupra intrării principale era menționat anul 1812, dar pe vremea aceea asemenea amănunte nu mă interesau.  Nici nu învățam în clădirea centrală, ci într-o căsuță cu numai patru săli de clasă, aflată în curte – era „laboratorul” viitorilor învățători, dar pentru noi era o școală ca oricare alta, doar că uneori veneau studenți, se așezau în ultimele bănci și asistau la lecții.  Abia mult mai târziu am aflat că aceasta era urmașa „Preparandiei”, prima școală pedagogică română din Transilvania și, de fapt, una dintre primele din lume!

Ideea de a organiza școli de învățători se bazează pe decretul emis de Napoleon în 1808, prima asemenea școală fiind deschisă la Strasbourg în 1810.  Urmând acest exemplu, împăratul Francisc I al Austriei a aprobat să se înființeze trei școli de învățători (preparandii) pentru supușii săi ortodocși: greci, sârbi și români.  În 3 noiembrie 1812 s-a deschis la Arad „Școala regească preparandială gr. neunită a națiunei române” (greacă neunită cu Roma, adică ortodoxă) și primul ei director a fost Dimitrie Țichindeal.  

Începuturile au fost foarte modeste: erau patru profesori și 67 de studenți, dintre care doar o parte se pregăteau să devină învățători – școala pregătea și preoți.  Clădirea a fost întâi închiriată, apoi proprietarul a donat-o școlii.  Cursurile s-au ținut acolo timp de peste o jumătate de secol, până când s-a construit clădirea impunătoare pe care o cunoaștem astăzi. 

Dar cea pe care o consider cu adevărat „școala mea” este Liceul Ioan Slavici, astăzi Colegiul Național Moise Nicoară.  Până astăzi, când mă prezint unui arădean sau fost arădean, adaug cu mândrie „Moise Nicoară, promoția 1971”.  Și într-adevăr, a fost un salt cât se poate de semnificativ.  Întreaga atmosferă s-a schimbat.  În 1963, când am intrat eu, șorțulețele negre, mohorâte, au fost înlocuite cu sarafane albastre, disciplina nu mai era chiar atât de strictă, limba rusă nu mai era obligatorie…  Cred că aceasta nu era decât o mică parte a schimbărilor în bine care aveau loc în România în acea perioadă.

(Chiar dacă inscripțiile nu sunt prea clare, suntem numai două fete cu ochelari și eu nu am fost niciodată blondă…)

Când privesc tabloul, mă gândesc că am avut parte de câțiva profesori cu totul excepționali.  Cu unii colegi am legat prietenii trainice, o parte au devenit chiar cititori ai revistei Baabel.  Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost totuși clădirea, fațada cu ferestrele arcuite, cu statuia Alma mater deasupra intrării, holul cu coloane, scara de onoare din marmură roșie, sala festivă, „clopoțelul” de câteva kilograme bune…  Iată câteva imagini de la întâlnirea din 2011.

Încă de atunci mă interesa istoria școlii, dar în afară de Ioan Slavici, care era în programa școlară, nimeni nu prea știa nimic.  Internet nu era, la bibliotecă n-am găsit nimic…  Dacă existau date, ele erau foarte bine păstrate în turnul de fildeș al istoricilor.  Abia mult mai târziu am aflat povestea școlii.

Prima școală elementară din Arad a fost înființată în 1708 de un călugăr venit din Bavaria, la scurt timp după ce austriecii i-au alungat pe turci.  De atunci, învățământul elementar a rămas multă vreme în mâna călugărilor minoriți, deci a Bisericii Catolice.  Treptat a devenit școală latină, gimnaziu și, în 1868, gimnaziu superior regal.  La început școala funcționa într-un local provizoriu, apoi minoriții au construit o școală proprie.

Până prin 1870 Aradul s-a dezvoltat, gimnaziul minorit a devenit neîncăpător și a fost nevoie de un local nou – cel de astăzi.  A fost un proiect de mare anvergură – statul l-a finanțat parțial, dar o contribuție însemnată a avut-o și fundația Bibici (întemeiată de Margareta, văduva consilierului imperial Iacob Bibici).  În semn de recunoștință, o stradă din apropiere îi poartă astăzi numele.

În sfârșit am aflat și cine a fost arhitectul: Jószef Diescher din Budapesta.  Interesant că exact în aceeași perioadă, el a proiectat și Gimnaziul Vörösmarty din Pesta și partea de sus a fațadei este aproape identică – dar cred că școala din Arad este mult mai reușită!  Specialiștii se cam contrazic între ei: stil eclectic, neobaroc, neorenascentist – eu îl numesc „stil Franz Josef” și cred că asta spune totul.

Clădirea mai are o caracteristică destul de neobișnuită: la subsol s-a făcut o cramă, cu ideea ca veniturile pe care le va genera să fie folosite pentru întreținerea școlii – totuși, pe termen lung, acestea s-au dovedit insuficiente și statul a fost nevoit să intervină.  Îmi amintesc mirosul de vin nou și șirurile de butoaie pe care le vedeam prin ferestrele pivniței… 

Ideea a avut însă și urmări neprevăzute.  Un coleg de liceu, mai în vârstă ca mine, pe care l-am întâlnit peste ani, mi-a povestit cum într-o pauză a găsit ușa cramei deschisă și, împreună cu câțiva prieteni, s-a strecurat înăuntru.  Băieții s-au îmbătat criță și au adormit.  Evident, au lipsit de la orele următoare, nici acasă nu au ajuns, părinții s-au alarmat, au anunțat miliția…  A urmat un scandal monstru a cărui amintire, iată, se mai păstrează și după vreo 70 de ani!  Iar „bețivul” a ajuns directorul farmaciei spitalului Hadassah, adică șeful meu.

Scriitorul Ioan Slavici, după care, pe vremea mea, era numit liceul, era unul din elevii eminenți ai școlii, dar Moise Nicoară?  Școala a primit numele lui imediat după Marea Unire, pentru că a fost un reprezentant de frunte al luptei pentru emanciparea românilor în Banat și Crișana.  Aparținea micii nobilimi, era un om educat, a fost al doilea director al Preparandiei, a fost scriitor, traducător, dar în primul rând activist.  Scopul vieții lui a devenit să obțină numirea unui episcop ortodox român la Arad și introducerea limbii române în biserică (poate pentru că își amintea că în copilărie, bunica lui bolborosea rugăciunile ortodoxe pe sârbește, fără să le înțeleagă).  A trimis împăratului petiții și memorii, până când a devenit persona non grata și a fost nevoit să părăsească țara.  A trăit o vreme la București, apoi la Istanbul, și tot timpul a scris pentru a informa lumea despre situația românilor, despre cultura și literatura română.  Și-a sfârșit zilele la București, în mizerie, nici nu se știe exact unde îi e mormântul.

Dacă „stăm strâmb și judecăm drept”, Moise Nicoară cel ortodox poate nu era cel mai potrivit să devină patronul unei reputate școli catolice, dar poate că mai important era, totuși activismul său.  Mai ciudat mi se pare că în perioada comunistă a fost înlocuit cu Ioan Slavici.  Oare de ce?  Emanciparea românilor din Imperiul Austriac nu mai era „corectă politic” sub comuniști?  Sigur că nu.  Mister!  În orice caz, în zilele noastre, intrarea principală e străjuită de două busturi: Moise Nicoară și Ioan Slavici.

***

Curând după întâlnirea din 2011 au început lucrările de reabilitare a clădirii.  A fost un proiect uriaș, cel mai mare din vestul României, doar trebuia să se facă o restaurare atentă a tuturor detaliilor.  Era și timpul ca vechea clădire să fie pusă la punct, dar…  În primul rând au fost tăiați teii din fața școlii.  Ce păcat!!!  Apoi exteriorul a fost vopsit în două culori, coloanele din hol sunt acum roz-bombon și după părerea mea, efectul e țipător.  Hotărât lucru, nu sunt deloc încântată de bunul-gust al restauratorilor.  Cred că va trebui să ne dăm întâlnire peste vreun secol, când clădirea își va fi recăpătat patina…

Bibliografie:

https://www.pressalert.ro/2025/09/orasul-scolilor-monumentale-o-calatorie-prin-istoria-invatamantului-aradean-foto/ – articol scris de fosta mea colegă de clasă Liana Păun

https://ro.wikipedia.org/wiki/Preparandia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_Arad

https://ro.wikipedia.org/wiki/Arad

https://ro.wikipedia.org/wiki/Colegiul_Na%C8%9Bional_%E2%80%9EMoise_Nicoar%C4%83%E2%80%9D_din_Arad

https://ro.wikipedia.org/wiki/Moise_Nicoar%C4%83

Sursa imaginilor:

1, 4, 6, 7, 8. Photo credit: Aharon Oren

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Arad,_Preparandia_Romana.jpg Unknown author, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Liceul_Pedagocic_Dimitrie_Tichindeal_Arad.jpg Silenzio76, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

5.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Liceul_Moise_Nicoar%C4%83,_Arad.jpg Silenzio76, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

9.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:V%C3%B6r%C3%B6smarty_Gimn%C3%A1zium.jpg Kőrös Márta, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons

10. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Bust_Moise_Nicoara.JPG Silenzio76, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons