Când planetele se aliniază (Partea I)

Număr vizualizări 18 ori

Încă nu mi-am revenit din acest vis, în continuă desfăşurare deja de peste un an, și vreau să-l captez în scris, până nu dispare brusc, aşa cum a şi început, tot spontan.

Începutul.

Liceul l-am făcut la Timişoara, la Şcoala Medie Nr. 3, fosta Carmen Silva. Dacă mă gândesc bine, principala atracţie de a fi la acea şcoală era că mă ținea cu putere în zona mea de confort. Pericolul acestei situaţii era că, nefiind stimulat mintal și intelectual la potenţialul meu adevărat, aş fi putut cu uşurinţă să alunec într-o relativă mediocritate, nu tocmai dezirabilă pentru un viitor profesionist competitiv.

Toate astea s-au schimbat în 1965, când s-au înfiinţat în România clasele speciale de fizică. La Timişoara era doar una singură de acest fel, cu toate materiile ca la o şcoală medie obişnuită, dar fizica şi matematica erau predate la nivel de universitate anul I, cu profesori universitari. Ideea era că cei care plănuiau să-şi continue studiile ar fi ajuns la facultate mult mai bine pregătiţi, cu şanse superioare de a trece cu succes examenele de admitere.

Eu eram relativ mulţumit cu situaţia mea de la liceul obişnuit, dar tatăl meu a hotărât să aibă cu mine o convorbire serioasă.

Am făcut împreună o plimbare lungă şi relaxantă şi totul a decurs ca o conversaţie lejeră și prietenoasă, nu ca o “lecţie de la babacu”.

– Fiule, mi-a spus, pentru binele şi viitorul tău, nu te mulţumi cu statutul de “chior printre orbi”. Înscrie-te la clasa specială de fizică. O să ai multă concurenţă, dar ţi se vor îmbunătăţi cunoştinţele, nivelul de pregătire pentru facultate, ţi se va ascuţi mintea și vei intra la facultate cu notă mai mare, mai onorabilă. Mândria și respectul pentru tine însuţi vor creşte, îţi vei construi o carieră din care vei trăieşti toată viaţa, probabil foarte bine.

Am simţit că tata are dreptate şi, în esenţă, totul era spre binele meu. E adevărat că se va putea mândri și el, dar care fiu nu doreşte ca tatăl lui să fie mândru de el?

M-am hotărât destul de rapid să las deoparte ceva din confort şi lene. M-am înscris la clasa specială de fizică, la Liceul Nr. 10 din Timişoara.

Programul dura doi ani, clasa X-a și a XI-a. Noi eram ultima generaţie cu 11 clase, după noi începea noul sistem cu 12. Liceul mai avea încă patru clase paralele cu program normal. Pentru noi, programul de fizică şi matematică era într-adevăr special, dar aveam și câteva lecţii comune cu “nespecialii”, cred că era educaţia fizică şi unele limbi străine.

Deşi ochii mei erau concentraţi pe învăţătură, totuşi am dat privirii destulă libertate ca să observ că în clasele “nespeciale” erau câteva fete foarte drăguţe și chiar speciale.

Mi-a atras atenţia o fată cu numele de Pușa, dintr-o clasă a X-a paralelă. Eu o găseam foarte atrăgătoare. Avea păr bogat, castaniu, cu uşoare reflexe roşcate, pe care-l purta cu breton și codiţe sau uneori căzând în spate, natural. Ochii ei erau foarte vii şi expresivi, iar privirea ei emana inteligenţă, bunătate şi inocenţă. Erau căprui, dar de două nuanţe diferite, unul maro închis şi celălalt maro deschis. Asta îi dădea un farmec deosebit, nicidecum nu apărea ca un “defect”, ci ca la o curiozitate care îă accentua farmecul privirii.

Zâmbetul Pușei era fermecător și buzele ei dezveleau nişte dinţi sănătoşi, albi, foarte frumoşi şi perfect aliniaţi. Când era amuzată, şi cu mine era des, Pușa putea să râdă şi zgomotos, în rafale de hohote, care erau foarte contagioase.

Avea un corp bine proporţionat, de statură medie, suplu, cu mijlocel subţire, sănătos, atrăgător, cu un piept de nota 10. Pe fata asta îţi venea s-o ridici cu două mâini, s-o îmbrăţişezi, s-o săruţi şi pe obraji şi pe buze și să-i spui ceva drăgăstos. Pușa era mai tot timpul foarte veselă, plină de viaţă și energie. Cei care au cunoscut-o au fost impresionați de inteligenţa ei deosebită și iuţeala de minte.

La şcoală, mai ales în pauza mare, ne întâlneam pe coridor, discutam şi râdeam. Nici nu prea avea importanță ce spuneam, plăcerea şi emoţia revederii era atât de mare, încât doar privindu-ne ne simțeam fericiţi.

Profesorii noştri au observat destul de repede că întâlnirile noastre de pauză au o motivaţie sentimentală, dar nu ne-au făcut observaţii, întrucât amândoi eram aşa-zişi “elevi buni” şi nu părea că rezultatele noastre la învăţătură să fie afectate negativ de această relaţie sentimentală. Poate dimpotrivă. Oricum, în scurt timp am devenit un cuplu cunoscut și simpatizat.

La un moment dat, un coleg de al nostru a organizat o petrecere la el acasă, unde am fost invitaţi şi noi doi. Era muzică bună, dans și mâncare de calitate. Ne-am simţit extraordinar. Nu ne puteam lua ochii unul de la celălalt și în timpul dansului simţeam o comunicare și un transfer de energie erotică de putere și profunzime adolescentină. Acest eveniment a marcat o nouă etapă, relaţia noastră s-a consolidat și după această petrecere eram deja îndrăgostiţi unul de altul de-a binelea.

A urmat o viaţă de cuplu stabil. Am fost prezentați părinților noştri şi părinţii ne-au plăcut.

Apogeul libertăţii noastre a fost o vacanţă splendidă, petrecută împreună la Mamaia. Am păstrat de atunci câteva poze de la plajă, deosebit de frumoase chiar și în alb-negru, mărturii ale tinereţii, prospeţimii şi inocenţei noastre la 19 ani.

Eu îmi petreceam o parte din vară pe litoral, în calitate de ghid turistic la BJT şi ONT, cu specialitate de organizarea vacanţelor şi programelor pentru turişti cehi, slovaci, polonezi, unguri, ruşi etc., pentru că vorbeam toate aceste limbi. Aveam și licenţă de ghid turistic. Asta a continuat în fiecare vară, în perioada liceului și a facultății. Retrospectiv, se pare că aceste activităţi nu au fost perfect aliniate cu planuri foarte serioase de viitor împreună, dar la vârsta aceea savuram tot ce aveam frumos şi unic, împreună cu Pușa.

Când a venit timpul, amândoi am dat admiterea şi am devenit colegi la Facultatea de Electrotehnică.

Relaţia noastră avea o intensitate cu totul deosebită, ceva care îţi dă resurse şi amintiri extraordinare pe o viaţă întreagă. Ea a continuat până în anul II de facultate.

În vara aceea, când m-am întors de pe litoral, relaţia noastră a luat o pauză și tot ce a fost unic până atunci a fost încapsulat ermetic în inimile noastre și pus la păstrare pe o durată indefinită.

Vieţile noastre au continuat în paralel și separat. La un moment dat, Pușa s-a măritat.

Câţiva ani mai târziu, eu am plecat întâi în Olanda, apoi în Franţa și de acolo în Canada, unde trăiesc de peste 40 de ani. În Canada m-am însurat şi eu și am avut o căsnicie lungă și fericită. Soţia, o lingvistă, scriitoare și muziciană de renume în Croaţia, venise și ea în Canada la începutul războiului balcanic.

Am avut o fiică excepţional de frumoasă şi de talentată care a devenit profesoară de italiană şi spaniolă, mai târziu avocată de mare succes. Am fost o familie strânsă, unită prin dragoste, cultură europeană, cu o mulţime de afinităţi pentru diverse lucruri şi umor solid, alimentat în permanenţă de referinţe comune, europene şi canadiene.

În toamna lui 2021, totul s-a schimbat brusc şi extrem de brutal și dureros. Au plecat din viaţă atât soţia cât şi fiica mea, aproape simultan. E greu de imaginat anvergura şi monstruozitatea acestei tragedii de neconceput. Instantaneu am rămas fără persoanele cele mai iubite și mai valoroase din viaţa mea.

Rămas singur, am căzut într-o mare depresie din care nu ştiam cum să ies. M-am consultat cu mulţi specialişti, dar cu prea puţin efect. Suma sumarum, am înţeles totuşi că trebuie să găsesc în mine însumi puterea şi înţelepciunea de a trăi mai departe, sănătos, stabil, activ şi productiv.

Am început să mă concentrez din nou pe odihnă bună, alimentaţie sănătoasă, gânduri pozitive şi mult sport. După exerciţiile fizice mă simţeam foarte bine, energizat şi temporar optimist. Totuşi, când veneau serile, mă simţeam destul de izolat, singur, trist şi îmi puneam întrebări despre rostul vieţii, dar fără răspunsuri foarte clare. Am devenit un recidivist, aproape în fiecare seară mă uitam la poze de familie cu soţia, fiica, nepoţica, cu emoţii extraordinare şi tristeţe nespusă.

De nevoie am învăţat să gătesc, dar am folosit și serviciile unei doamne din România, care gătea acasă la ea, contra cost.

A trecut timpul şi după tot ce am făcut pentru propria mea sănătate și bunăstare, pot să spun că starea mea predominantă era de adâncă tristeţe şi lipsă de motivaţie pentru aproape orice, chiar și pentru scris, care a fost o mare pasiune de a mea.

Foto credit: George Kun

(Va urma).

George Kun

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *