Număr vizualizări 22 ori
Cine a citit articolul meu despre ceramica armeană din Ierusalim https://baabel.ro/2020/06/ceramica-armeana-din-ierusalim/ știe deja că această formă de artă mă atrage în mod special. Nu e de mirare, așadar, că atunci când prietenul meu Danny, pictorul, m-a invitat la o conferință despre ceramica de Mata Ortiz, am acceptat cu plăcere, cu toate că habar nu aveam la ce să mă aștept. Au trecut de atunci vreo 15 ani, multe amănunte le-am uitat, îmi amintesc însă perfect surpriza și delectarea cu care am urmărit-o. Conferențiarul a fost în Mexic, chiar în satul Mata Ortiz, a prezentat zeci de fotografii proprii și a povestit totul cu foarte multă însuflețire – se vedea că el însuși era încântat de ce văzuse. Eu pot să încerc doar să recreez povestea din amintire și pe baza datelor aflate pe internet. Și povestea este într-adevăr captivantă. Dar mai întâi propun să deschideți https://www.veniceclayartists.com/pottery-resurrection-mata-ortiz/, să vedeți mai multe imagini ca să înțelegeți despre ce e vorba.
Pe mine m-a impresionat migala, precizia, formele elegante și estetica deosebită a pieselor. Modelele sunt tradiționale și totuși, creațiile sunt cât se poate de moderne. Dacă ar fi fost făcute de un artist, aș fi spus că e genial – dar nu este opera unui artist, ci a multora, mai exact a unui sat întreg din nordul-vestul Mexicului, la vreo două ore de drum de granița cu Statele Unite. Într-un sat de 2000 de locuitori, peste 400, bărbați și femei, sunt meșteri olari. Nici aici nu este nimic deosebit – ceramică se face și la Horezu, la Corund sau la Marginea, dar nu e același lucru. Pentru cine are îndoieli, propun o comparație cu vestitul „cocoșel” de Horezu. Acesta are și el farmecul lui, dar e stângaci, pare desenat de un copil, lipsește mâna sigură a meșterului cu experiență.
Ceramica de Mata Ortiz se bazează pe o tradiție cu totul deosebită. Satul este așezat în apropierea sitului arheologic Casas Grandes / Pahimé. În epoca pre-columbiană, acolo a existat o așezare importantă, dar nu a aztecilor, despre care am învățat la școală, ci a culturii Pueblo, care se întindea din nordul Mexicului și până în sud-vestul Statelor Unite. În Mexic nu am fost, dar cultura Pueblo am întâlnit-o la Mesa Verde, Colorado, și îmi amintesc că și atunci m-a impresionat ceramica locală, care mai este produsă și astăzi în rezervațiile americanilor nativi. Ceramica tradițională a „indienilor” Pueblo este foarte apreciată și multe piese vechi stau la loc de cinste în muzee.
Perioada de înflorire a culturii Pueblo a fost în secolele X – XIII, dar satul Mata Ortiz a fost întemeiat abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, când situl Casas Grandes era deja demult abandonat, astfel că între cele două culturi nu a existat o legătură directă. Doar că sătenii găseau uneori cioburi vechi pe pământurile lor, dar fiind un sat foarte sărac, nimeni nu le dădea importanță – oamenii aveau alte griji.
„Miracolul” se datorează unui singur om: Juan Quezada Celado (1940 – 2022), cel care a fost numit „Picasso al ceramicii mexicane”. Nu avea decât câteva clase primare, dar de mic desena, picta, modela și dacă nu avea hârtie, desena pe scânduri și chiar pe pereții casei părintești. Era clar că era un copil înzestrat și autoritățile locale i-au propus să-l trimită la o școală de artă, dar el a refuzat – școala nu era de el! Părinții l-au trimis să culeagă vreascuri în pădure, pentru a contribui la venitul familiei, și tot hoinărind, a găsit o peșteră și înăuntru o sumedenie de cioburi de vase, ba chiar și vase întregi cu modele deosebit de frumoase. Le-a luat acasă și visul lui a devenit să creeze vase asemenea celor vechi. Dar nu avea decât o idee foarte vagă despre olărit și nimeni în sat nu cunoștea meseria, astfel că nu putea decât să încerce și să învețe din propriile greșeli.
A pornit de la ideea că olarii de demult trebuie să fi folosit materiale locale și într-adevăr, prin preajmă a găsit lut în diferite nuanțe, chiar și alb, și o rocă de culoare neagră, un minereu de mangan; ca pigment roșu folosea lut roșcat, care conține fier. Tehnica pe care și-a pus-o la punct era practic cea folosită încă din neolitic, înainte de a se fi inventat roata olarului: frământa lutul ca să iasă bulele de aer, îl întindea cu sucitorul (sau cu o bucată de țeavă), la fel ca un aluat, și făcea o tortilla (turtă) rotundă – fundul vasului. Pentru pereții vasului răsucea niște chorizos (cârnați) pe care îi lipea, unul după altul, cam așa:
Apoi vasul trebuia uscat, netezit și pictat. Chiar și pensulele și le confecționa singur; după multe încercări a descoperit că cele mai fine pensule ieșeau din părul copiilor. De cuptor electric și de termostat nici nu putea fi vorba. Făcea o groapă în pământ, înăuntru făcea foc cu lemne și cu gunoi de grajd uscat, punea vasul într-o cutie de tablă în groapa încălzită… Cine știe câte sute de vase au ieșit prost, au crăpat în timpul arderii, dar până la urmă tot a deprins meșteșugul și a început să facă imitații ale vaselor precolumbiene.
Dar în satul lui și în împrejurimi, nimeni nu avea nici bani și nici interes pentru creațiile lui. Le ducea la graniță și le vindea unui negustor pentru câțiva dolari bucata. Așa se face că în 1976, unul din vasele lui a ajuns în mâinile antropologului american Spencer MacCallum care și-a dat seama că a dat peste ceva cu totul neobișnuit și a decis să-l sprijine pe artist cu o bursă. În felul acesta Quezada a putut să-și continue experimentele și a început să facă și interpretări proprii ale acelorași teme. MacCallum a dus vasele în Statele Unite, la muzee și galerii de artă, care i-au deschis expoziții personale. Astfel, la sfârșitul anilor 1970 ceramica lui Quezada a devenit cunoscută și de atunci interesul colecționarilor nu a făcut decât să crească. În filmul de mai jos (subtitrat în engleză) puteți urmări „pe viu” întreaga poveste.
Văzând că din ceramică se poate trăi, Quezada și-a luat ucenici dintre rudele sale, apoi aceștia au dat meșteșugul mai departe, la vecini și prieteni, până când olăritul a devenit principala sursă de venit a întregului sat. Mulți meșteri au deja și ei o experiență de decenii și și-au adus propria contribuție la dezvoltarea a ceea ce cunoaștem astăzi ca ceramica de Mata Ortiz. Unii au lărgit gama de culori, au introdus motive noi, dar principalele caracteristici au rămas neschimbate: formele elegante, precum și migala și precizia execuției. Unii meșteri și-au deschis propriile galerii, alții vând prin internet. Este o delectare de parcurs cataloagele lor.
În zilele noastre ceramica de Mata Ortiz se găsește în muzee și galerii de artă și colecționarii sunt dispuși să plătească sute și chiar mii de dolari pentru un unicat. Iar Juan Quezada Celado, cel care abia a terminat câteva clase primare, a devenit celebru și în 1999 președintele statului i-a înmânat cel mai prestigios premiu al țării, Premiul Național pentru Științe și Arte. Este ca un basm despre un biet tăietor de lemne care a găsit o comoară – și în cazul acesta, povestea este adevărată.
Hava Oren
Bibliografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/Mata_Ortiz
https://en.wikipedia.org/wiki/Casas_Grandes
https://en.wikipedia.org/wiki/Pueblo_pottery
https://en.wikipedia.org/wiki/Mata_Ortiz_pottery
https://en.wikipedia.org/wiki/Juan_Quezada_Celado
Sursa imaginilor:
1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Mataortizpottery.jpg Durova, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
2. Photo credit Hava Oren
3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cliff_Palace-Colorado-Mesa_Verde_NP.jpg Tobi 87, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
4. Photo credit Aharon Oren
5. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Aufbaukeramik_Wulsttechnik_7.JPG Poupou l’quourouce, CC BY 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/3.0>, via Wikimedia Commons
6. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cer%C3%A1mica_de_Mata_Ortiz.jpg Jpmotillaz, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
