Număr vizualizări 52 ori

Am stat mult pe gânduri până am decis să pun pe ”hârtie” cele de mai jos și nu pentru că aș avea probleme cu mine însumi. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt clare și nu am nevoie de argumente suplimentare. Îndoielile mi-au fost provocate de teama de a nu leza, de a nu fi înțeles greșit. În plus, subiectul este cunoscut și mulți se vor întreba pentru ce am readus în discuție un subiect atât de ”răsuflat”? Totuși, am decis să mă expun și sunt pregătit să fac față opiniilor contradictorii.

Subiectul la care mă refer se încadrează într-un domeniu mult mai vast – atitudinea unui individ în fața unei situații aparent clare. Ideea este că poți avea înțelegere pentru opinia altcuiva, ceea ce nu înseamnă că ești dispus să o și justifici.

”Unde vrei să ajungi?” se va întreba cititorul. Ei bine, frazele de mai sus sunt un fel de introducere pseudofilosofică în subiectul care mă frământă de multă vreme, chiar dacă el nu are nicio legătură ce exemplele de mai sus. E vorba de religie, de credința într-o Putere Supremă.

O precizare: din anul 1870 încoace, în familia mea nimeni nu mai este religios. La acea dată, străbunicul meu a părăsit mica așezare din sudul Poloniei, Krasnystaw, cu o comunitate evreiască de vreo 1000 suflete, și-a lăsat în urmă familia și religia și a devenit proprietar de moară de grâne! Se spune că 40 ani mai târziu, odată ajuns cu (aproape) întreaga familie în Argentina, își păstrase caftanul și barba, dar sâmbăta pleca la sinagogă… cu trăsura!

Eu am fost educat de părinții mei în spiritul iudaismului și respectului pentru religie. Ani de zile răposatul meu părinte a fost medicul personal al marelui rabin din Buhuși, Rabinul Friedman, cel care i-a și cununat pe părinții mei. De la părinții mei am învățat să apreciez ce a dat iudaismul culturii și civilizației universale. De mic copil am fost educat să respect cartea, cuvântul scris, și de aceea atitudinea mea față de religie a fost una de înțelegere, de apreciere, dar nicidecum de justificare.

Da, poate că în acei ani ai secolului al XIX-lea, datele științifice care se opuneau la tot ce era scris în cărțile sfinte (istoria omenirii, mișcarea soarelui în jurul pământului, raiul și iadul, etc.) încă nu erau atât de multe și de elocvente. Și cum omul trebuia să creadă în ceva, religia i-a dat reazămul psihologic de care avea nevoie. Mai mult, unul din principiile de bază ale religiei este răsplata pe care cel care a făcut bine în timpul vieții o va primi în ceruri, deci religia încuraja individul să facă fapte bune, să fie corect, să nu înșele, să nu ucidă, ș.a.m.d. (Las deoparte crimele comise de-a lungul istoriei în numele unei religii sau alteia. Le consider aberații, grave deviații de la conceptul religiei, care presupune dragostea pentru aproapele tău.)

Dar pe parcurs s-au întâmplat niște lucruri care ar trebui să zdruncine ideea unei Puteri Supreme care veghează de sus, care împarte viața și moartea, îl răsplătește pe cel credincios și îl pedepsește pe ticălos.

Nu, pământul nu e plat, soarele nu se învârte în jurul pământului, viața pe pământ există de miliarde de ani, nu a apărut în urmă cu doar câteva mii de ani, nu există viață după moarte (o realitate confirmată și de un pacient al meu, readus la viață după un stop cardiac prelungit!), nu există îngeri și, mai ales, nu există nicio dovadă clară și de nezdruncinat despre vreo răsplată, pe pământ sau în ceruri, pentru faptele bune sau pedeapsă pentru cele rele. Și argumentele pot continua la nesfârșit.

Bineînțeles că nu sunt eu primul care pune sub semnul întrebării poveștile din cărțile așa-zise sfinte. De-a lungul secolelor, mulți alții, mai deștepți și mai școliți ca mine, au reușit să anuleze preceptele religioase bazate pe simpla credință a muritorului de rând. Așa că nu-mi rămâne decât să constat, la rândul meu, cum că dogma religioasă este o realitate relativ ușor de înțeles și de explicat, dar nicidecum de justificat!

De fapt, nu trebuie să caut logică acolo unde e vorba de credință. Credința e oarbă, deci ilogică. Ea i se potrivește celui fără știință de carte, celui care nu e capabil să interpreteze corect realitatea, celui care nu e în stare să-și pună semne de întrebare pentru a căpăta un răspuns veridic.

Dar cum se face că în lumea asta există zeci, chiar sute de milioane de indivizi cu știință de carte, oameni culți, cugetători de anvergură, care totuși se lasă înșelați (da, înșelați!) de dogme care nu pot fi verificate sau, din contră, care au fost demult anulate de date științifice imbatabile, indubitabile?! Sau poate ei știu adevărul, dar nu au puterea de a-l accepta…

În lumea în care trăiesc eu, această categorie este din ce în ce mai prezentă, o realitate de care nimeni nu mai poate face abstracție. Nimic nu-i zdruncină, nici Holocaustul, nici cei care și-au pierdut în mod tragic și neașteptat viața, a lor sau a celor dragi, deși tot ce au făcut pe acest pământ era bun și corect și se închinau unei Puteri Supreme. Cum se face că un om inteligent poate fi de acord cu principiul după care Dumnezeu poate să ia viața cuiva fără ca acesta să fi avut vreo vină, sau tocmai pentru că credea într-o putere divină? Iată un exemplu:

Sâmbătă dimineața, Bernstein tocmai ieșea de la sinagogă, după rugăciunea de rigoare, când cerul s-a înnorat și un potop s-a revărsat peste orășelul lui. Când apa i-a ajuns până la glezne, o mașină s-a oprit și șoferul i-a făcut semn să urce. Bernstein a refuzat: nu mi-e permis, e Sâmbătă, Dumnezeu are grijă de mine. Când apa i-a ajuns la genunchi, o barcă s-a oprit lângă el, dar răspunsul lui a fost același. Și elicopterul care s-a apropiat de el când apa îi ajungea deja până la brâu a fost refuzat cu politețe. Bernstein s-a înecat. Ajuns ”sus”, s-a dus direct la Dumnezeu:

– Tocmai pe mine, credinciosul Tău, m-ai omorât?!

– Ce pretenții ai?! Ți-am trimis mașină, barcă, helicopter, dar tu ai rămas prost!

Nu o dată am scris despre nevoia omului de a crede în ceva. Așa am încercat să explic apariția fascismului și a comunismului, două orori care și-au găsit drumul spre inima și mintea celui care căuta un crez. Și atunci cum se explică faptul că în ziua de azi preceptele așa-zise religioase reușesc să dea deoparte orice încercare de a pune existența omului pe baze logice și corecte din punct de vedere științific? Cum poți accepta decizia cercurilor religioase din Israel de a interzice excursii organizate (pentru tineri) în peșterile unde s-au găsit dovezi clare, irefutabile, despre existența omului în urmă cu sute de mii de ani? Dar, mai ales, cum se face că în numele religiei mase imense de oameni sunt supuși și respectă legi și prescripții care nu au nimic logic și a căror existență e explicată doar de necesitatea de a ”ține în mână” comunități care nu și-au câștigat dreptul la o gândire logică?

Toate acestea pot fi explicate, chiar înțelese, dar nicidecum justificate.

Și acum aștept ricoșeturile de rigoare.

Gabriel Ben Meron