Număr vizualizări 16 ori

Credeai că înțelegi despre ce e vorba. Credeai că dacă ai trăit de-ajuns ca să apuci să vezi tot ce e în jurul tău, vei avea răspunsuri la întrebările care nu-ți dau pace. Și credeai că privitor la marile probleme ale vieții, gândirea ta e corectă. Și deodată…

Deodată vine filmul The Origin. E făcut în anul 2023, regizat de Ava DuVernay, iar actrița principală este Aunjanue Ellis-Taylor. Este o ecranizare a cărții lui Isabel Wilkerson, Caste: The Origin of our Discontents (Casta: originea nemulțumirilor noastre).

Subiectul pare simplu, dar nu este. Problema pornește de la ”păcatul” meu originar, acela de a numi antisemitismul o formă a rasismului. Cu alte cuvinte, pentru mine, de când mă știu, ura împotriva evreilor, o ură răspândită în toată lumea, e pur rasism și niciodată nu m-am întrebat dacă antisemitismului i se mai ”cuvine” și o altă definiție. Ești antisemit, ești rasist și atât. Dar, spune Isabel Wilkerson, antisemitismul nu e rasism, ci ura unei caste împotriva alteia. Și uite cum, fără să vreau, ajung la miezul acțiunii filmului și bineînțeles, al cărții.

Autoarea este născută în 1961, prima femeie de origine afro-americană care a primit premiul Pulitzer pentru jurnalistică. Primul ei volum, The Warmth of Other Suns: The Epic Story of America’s Great Migration (2010) examinează cele trei rute principale ale migrației negrilor din sudul Statelor Unite (1915-1970) spre nordul mai democrat și mai dispus să accepte realitatea în care culoarea neagră e prezentă în viața de toate zilele.

Evident, principala preocupare a acestei scriitoare este rasismul, exploatarea populației afro-americane, dar următorul ei volum, cel care stă la baza filmului, se ocupă de un subiect mult mai larg, aș zice universal: originea urii dintre oameni, în special a rasismului nord american. Filmul este documentar și nu ceea ce numim noi ”artistic”.

Pentru Isabel Wilkerson, explicația acestui fenomen social-politic-geografic-economic-istoric este casta. Rasismul, spune ea, este ura dintre rase diferite, între culori diferite ale pielii. Da, ura și exploatarea negrilor în Statele Unite este o formă de rasism, o cumplită divergență între rasa albă și cea neagră. Dar antisemitismul, spune autoarea, nu e rasism!

Mă întorc la prima frază a acestui eseu: pentru mine (și, cred, pentru mulți alții) antisemitismul a fost și este o formă de rasism. Dar nu, zice Wilkerson, naziștii și evreii au aceeași culoare a pielii, de aceea antisemitismul este o ură între caste!

Autoarea, al cărei rol este jucat de Ellis-Taylor, vizitează Germania pentru a înțelege mai bine originea antisemitismului de tip nazist și ajunge la concluzia (complet nouă pentru mine) că departe de Europa, geografic, social și etnic, mai există o formă de ură între caste. Este în India, ura, exploatarea și denigrarea oricăror drepturi ale minorității numite Dalit (sau pe românește paria). Îmi închipui că foarte puțini dintre cititori au cunoștință de acest grup marginalizat. Ei mai sunt numiți și untouchables, în sensul că ceilalți cetățeni indieni nu au voie să se atingă de ei, pentru că ei sunt murdari, în adevăratul înțeles al cuvântului. Și de ce? Pentru că ei sunt folosiți la treburile cele mai murdare, de exemplu curățarea latrinelor. Daliții sunt considerați spurcați, contaminați, impuri și de aici extrema segregație socială.

Da, legislația indiană interzice orice manifestare de segregare anti-dalită și legendarul Bhimrao Ramji Ambedkar, cel care a luptat împotriva acestui tip de exploatare cumplită, a reușit să aducă în fața opiniei publice problema castei, dar situația actuală a acestui grup (social? etnic?) rămâne mai departe precară. Aproximativ 80% trăiesc în mediul rural și problema cea mai acută este exploatarea economică. Un procent serios sunt bonded labourers, un fel de șerbi, cu toate că oficial, șerbia a fost abolită de vreo jumătate de secol dar, practic, ea mai există. Dalitul împrumută bani de la proprietarul unui teren agricol și muncește până când datoria a fost acoperită, dar adesea această datorie nu se termină niciodată. Violența sexuală împotriva femeilor este la ordinea zilei. Acestea sunt doar câteva exemple care arată ce se întâmplă atunci când ura și exploatarea merg mână în mână.

După părerea autoarei, în percepția naziștilor, evreii europeni erau tot o castă, la fel ca daliții din India. Și ura între grupuri etnice și sociale este aceeași. Segregarea, care include măsuri ca interzicerea amestecului între grupuri (căsătorii, etc.), separarea fizică (autobuze, locuințe), interzicerea accesului la anumite profesiuni sau meserii, permanenta agresivitate și violență, toate aceste măsuri prohibitive sunt caracteristice oricărei formă de ură între grupuri, oricum o numești, rasism sau ura față de o castă percepută ca inferioară.

Isabel Wilkerson susține (și se pare că are documente care îi sprijină teoria) că în politica lor de inferiorizare și apoi exterminare a evreilor, naziștii germani s-au inspirat din ”experiența” segregației rasiale din Statele Unite. Segregația care exista în America acelor ani (no niggers, no Jews, no dogs) ar fi fost copiată aproape în întregime de regimul nazist, susține filmul. Dar eu cred că acesta este un punct slab al teoriei, pentru că filmul neglijează încă un aspect important: ura religioasă.

Nu e nevoie să dau exemple în acest subiect. Albi, negri, mulatri, indieni, asiatici, pentru toți ura pe baze religioase a fost și rămâne un punct nevralgic al societății de azi. Chiar dacă cruciații au dispărut demult și războaiele religioase din Europa sunt doar o amintire sumbră, să ne gândim la conflictul nu prea îndepărta din Irlanda de Nord, sau cel actual dintre Sudan și Sudanul de Sud (unul cu majoritate musulmană, celălalt creștin), ca două exemple de războaie cu rădăcini religioase.

Și pentru cei care mai cred că situația explozivă din Orientul Mijlociu are o explicație teritorială, trebuie să le aduc la cunoștință că baza conflictului în mijlocul căruia mă aflu eu și multe alte milioane de oameni e pur religioasă! Dar acesta e un subiect separat.

Iar la urmă, recomand filmul. Este unul din cele mai reușite pe care le-am vizionat în ultimul an.

Gabriel ben Meron