Ca răspuns la această întrebare banală pot fi înșirate foarte multe motive. Unii scriu fiind obligați de funcție, scribii din trecut sau secretarii, directorii, profesorii, ziariștii, poeții și scriitorii profesioniști de astăzi. Majoritatea oamenilor care scriu o fac la locul de muncă, scrisul fiind un instrument care face ca munca lor să fie mai eficientă. Cu ajutorul paginilor umplute de ei, alții pot să vândă sau să cumpere mai mult, să producă piese de calitate superioară, să scurteze timpul dedicat însușirii unei meserii, să evite repetarea greșelilor umane. Este necesar ca cineva să știe să scrie și altcineva să citească, să înțeleagă și să valorifice informația pe care a primit-o în materialul scris de o persoană necunoscută lui: scriitorul. Să scrii înseamnă muncă, energie investită pentru a obține produsul dorit. Acesta produs poate fi o scrisoare, un articol, o poezie, un reportaj, un raport, un tabel, chiar și o carte. Există scriitori care nu sunt obligați să scrie, dar ei cred că au ceva de spus, de transmis societății contemporane lor sau poate generațiilor viitoare. Interacțiunea verbală nu îi satisface, la câți ascultători poate spera cineva într-o sală sau folosind radioul sau alte mijloace de comunicare în masă? În plus, verba volant, scripta manent. Read more…
COVID-ul prelungit și vaccinarea anti-COVID
Chiar dacă Corona nu se mai află pe prima pagină a știrilor, ea nu a dispărut. În iulie 2025, în România s-au înregistrat 1.703 cazuri noi (o creștere de 232% față de iunie 2025) și șapte decese.(1) Toți pacienții care au decedat aveau peste 70 de ani. 442 de cazuri au fost reinfecții. Probabil că aceste date nu sunt decât vârful aisbergului, pentru că nu se mai fac decât testări sporadice și în foarte multe cazuri boala nu este diagnosticată și nu intră în statistici. Dar cazurile grave și chiar mortale nu pot fi trecute cu vederea. În Israel, în august 2025, Ministerul Sănătății a raportat apariția unei forme noi de COVID-19, supranumit Stratus la șase pacienți.(2) Evident că boala persistă și s-ar putea ca numărul de infecții să fie în creștere. Ideea acestui articol mi-a venit în urmă cu câteva luni, când un prieten, un bărbat de 66 de ani, sănătos până atunci, a primit o complicație cardiacă rară. M-am apucat să studiez literatura medicală, curios să aflu dacă e posibil ca ea să fi fost o manifestare a COVID-ului prelungit sau un efect nedorit al vaccinului anti-COVID. Medicii care îl tratau nu știau nici ei. În schimb, în literatura medicală am găsit unele lucruri despre care știam foarte puțin și aș dori să le împărtășesc cititorilor.Read more…
Vă invidiez (sau nu?)
Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48). Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”. De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film. Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit… Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.Read more…
Café-Glida Yonak
În inima cartierului Wadi Salib, pe strada Kibbutz Galuyot nr. 23, se află o adevărată instituție culinară a orașului Haifa, Café-Glida Yonak (Cafea și Înghețată Yonak). Este un restaurant unic care funcționează într-o clădire modestă din anul 1936. Nu întâmplător se spune, zâmbind, că „doar la Haifa iei prânzul la Înghețată”. Localul a fost întemeiat în 1948, anul proclamării Statului Israel. Fondatorii săi au fost Yehuda (Yonak) și Yocheved (Yatza) Milstein, supraviețuitori ai Holocaustului din Polonia, care au imigrat în Israel și s-au stabilit la Haifa. Yehuda a primit porecla „Yonak” în perioada activității sale clandestine și de partizan în Polonia, iar aceasta a intrat apoi în numele restaurantului. La început, cuplul Milstein a deschis un salon de înghețată și sorbeturi pe strada Kibbutz Galuyot 23, numit Café-Glida HaKotev (Cafea și Înghețată Polul Nord). În aceeași clădire, niște imigranți români care locuiau în apropiere și-au deschis un local unde serveau fripturi la grătar. Treptat, salonul de înghețată s-a transformat într-un restaurant cu specific românesc, axat pe preparate din carne.Read more…
Periplul american – decembrie 2025 (I)
Am pornit la un drum lung şi greu în mijlocul iernii, cu destule îndoieli privind capacitatea mea fizică de a face faţă zborurilor obositoare și transferurilor dintre terminale. În era în care telefonul mobil a devenit îndrumătorul principal în orientare mi-era pusă la îndoială atât rezistenţa spaţială cât și cea temporală. și totuşi, am hotărât că plec… Triggerul acestei escapade a fost o conferinţă ţinută de AJS (Association for Jewish Studies). De câţiva ani sunt membru al acestei organizaţii, am și candidat la un premiu. Cartea pe care am trimis-o la evaluare era Jewish Foreign Trade Officials on Trial in Gheorghiu-Dej’s Romania, 1960-1964, apărută în 2022 la editura academică Lexington, USA. Nu am fost printre câștigători și abia acum am înţeles mai bine eventualele motive. Conferinţa s-a ţinut la Washington înrte 14-16 decembrie. Am profitat de zborul transatlantic să mă întâlnesc cu câțiva prieteni. Timpul şi şansa de a face asemenea călătorii se contractă cu o viteză necunoscută şi nu pot să știu ce a mai rămas înainte. Periplul american a început cu o oprire de câteva ore la Boston, de unde am continuat zborul spre Omaha, Nebraska, apoi la Washington DC., la conferinţă, şi în cele din urmă la New York.Read more…
O confuzie anatomică și o dilemă religioasă
Iubesc Timișoara. În ultimii patru ani am vizitat-o des și pe durate lungi, pentru că în acest oraș trăiește iubita mea. Orașul mai are însă și alte atracții pe care le apreciez. Shopping-ul e la nivel european. Găsești tot ce vrei și, ca peste tot în lume, și ce nu vrei. O atracție majoră sunt plimbările lungi prin oraș și de-a lungul canalului Bega, o delectare și o ventilare a plămânilor și a minții. Traseul meu preferat, pe care l-am denumit The Magnificent Mile, după celebra promenadă din Chicago, trece pe lângă marea catedrală ortodoxă, un Corso frumos cu o fântână împodobită cu pești mari din bronz, cu magazine șic, apoi Teatrul Național, strada Alba Iulia cu cofetării italiene și magazine cu suveniruri de calitate, făcute chiar în România, nu numai în China. E plin de muzicieni de stradă, caricaturiști, clovni, ceea ce creează o atmosferă plăcută. Adesea aud lucruri foarte amuzante, unele chiar șocante. Zilele trecute mergeam pe strada Ungureanu și în fața mea mergeau agale patru băieți și o fată. Arătau cam de 14-15 ani. Părea că vorbeau cu toții, dar la un moment dat, fata a ridicat vocea și pe un ton autoritar și dominant a preluat disputa și a început să turuie ceva greu de urmărit și punctat la fiecare zece secunde cu expresia “Ce pu*a mea”, asociată pentru efect dramatic, cu o scurtă desfacere a brațelor cu palmele întoarse în sus. Read more…
JOI. UN AN. FEBRUARIE (I)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2 februarie. 2.2. Inima spune întotdeauna DA
Lacul are o pojghiță subțire de gheață, dedesubt se vede apa, neagră cu reflexe argintii. La semafor se opresc trei bicicliști. Parcă s-ar fi înțeles între ei, tustrei se sprijină cu un picior pe bordură și se mișcă ușor la dreapta și la stânga ca să-și păstreze echilibrul. Alături de ei mai e un loc liber în care mă încadrez. La lumina verde îmi continui drumul și deodată aud dinspre dreapta un hohot de râs. Cu coada ochiului văd câțiva tipi care fumează țigări electronice în fața unei bănci. Îi văd dublu, întâi pe ei, apoi oglindirea lor în vitrina băncii. Câțiva metri mai încolo, doi îndrăgostiți matinali se despart cu un sărut înainte de a începe activitatea zilei: părul scurt îmbinat cu părul lung, fețele nu se văd, poate doar o tresărire, atât. Pe drum, inima mea bate alături de ei. Se apropie podul.Read more…






