Număr vizualizări 139 ori
Luni, 16 februarie, a încetat din viață, la 95 de ani, Iudith Ardeleanu z’’l, fost medic cercetător în microbiologie, cu o carieră spectaculoasă la Institutul Cantacuzino. Și, începând cu vârsta de 78 de ani, după pensionare și internarea în căminul Moses Rosen, actriță și autoare de texte pentru spectacolele de teatru și dans ale colectivului Vârsta4[i].
Am cunoscut-o pe Iudith Ardeleanu în 2009, la căminul Rosen, și am lucrat împreună la șase spectacole de teatru unde a contribuit la scenariu și, deși se sprijinea deja în baston, a jucat și a dansat. Pentru majoritatea spectacolelor a scris povestiri autobiografice și de familie, mărturii ale unei vieți pe cât de zbuciumate, pe atât de speciale. A povestit despre părinții ei comuniști ilegaliști, despre cele 18 rude ucise la Auschwitz, despre iubirile pătimașe din familia ei și despre cum a fost acuzată de mamă că a devenit „prima capitalistă” din familie, pentru că și-a cumpărat o garsonieră în 1968[ii].
Iudith Ardeleanu s-a născut în 16 ianuarie 1931, într-o familie de evrei săraci din Oradea, vorbitori de maghiară. Părinții ei au divorțat când Iudith și sora ei geamănă, Agi, aveau doar trei ani. Mama s-a recăsătorit și împreună cu noul soț a intrat în mișcarea comunistă ilegală. În 1935 au hotărât să plece la București. Iudith s-a despărțit de tatăl rămas la Oradea, a învățat forțat limba română și a rămas cu un dor de orașul natal care o va bântui toată viața. Însă mutarea la București a salvat viața celor două surori. În 1944, aproape toate rudele rămase la Oradea, bunicii, unchii, verii și un frate vitreg de trei ani, au fost deportate la Auschwitz de autoritățile maghiare. Nu s-au mai întors decât doi unchi tineri. Mama și tatăl vitreg au activat în ilegalitate; Iudith își amintea cum mergea împreună cu mama și sora ei pe drumul lung spre închisoarea Văcărești. Mama strecura în mâncarea diverșișor deținuți bilete și scrisori cifrate. Fetițele erau instruite să zâmbească frumos sau să plângă zgomotos, pentru a distrage atenția paznicilor.
În timpul războiului a fost internată pentru o operație, cu mari dificultăți, sub un nume fals, creștin. O asistentă a aflat că este evreică și a torturat-o zile întregi. În ciuda acestei amintiri profund traumatizante, și în ciuda condiției de dublă minoritară, Iudith a rămas toată viața profund atașată de România și de valorile internaționaliste. Era întotdeauna prima care refuza diferențierile pe criterii etnice – „români, evrei, unguri, toți am suferit. Trebuie să înțelegem că dușmanul nostru comun este fascismul”.
La 11 ani, în 24 august 1944, Iudith și Agi au sărbătorit eliberarea de fasciști răspândind prin oraș prima ediție legală a ziarului România Liberă. Au trăit pline de entuziasm, împreună cu părinții și prietenii, ceea ce avea să fie cel mai important eveniment istoric din viața ei. De obicei ne vizitam sau ne sunam de 23 august să ne bucurăm, din nou, de înfrângerea fascismului și nazismului. Puțini dintre cei tineri mai înțeleg astăzi importanța acelui moment istoric. Când am ajuns prima dată la căminul Rosen, în 2009, am făcut un exercițiu în care i-am rugat pe rezidenți să numească evenimentele istorice care le-au schimbat viața. Răspunsul cvasi-unanim a fost „23 august 1944 și 22 decembrie 1989”. Despre Revoluția din Decembrie s-a vorbit și se vorbește în continuare foarte mult, și în sfera publică, și prin intermediul artelor (filme, spectacole, expoziții). După 1989, în contextul anticomunismului rudimentar care domina societatea românească, nu se mai vorbea despre 23 august. În 2019, împreună cu Roland Ibold și Andra Tarara, am făcut un film documentar în care patru rezidente și rezidenți de la căminul „Moses Rosen” polemizează pe seama semnificației zilei de 23 august. Iudith a fost una dintre protagoniste, cea mai fermă pe poziții, cea mai dură în afirmații, cea mai atașată de semnificația înfrângerii fascismului și de nevoia de a „rămâne vigilenți pentru ca fascismul să nu se mai întoarcă niciodată”. Nu putem spune că evoluția politică internațională din ultimii ani nu îi dă dreptate.
La 17 ani, Iudith l-a cunoscut la UTC pe viitorul scriitor Radu Cosașu, care i-a devenit soț pentru zece ani. L-au avut instructor pe Paul Cornea, despre care își amintește că era impresionant de bine pregătit și de cult. „Noi avem educația Slătineanu,” zicea Cosașu când ieșeam la masă cu amândoi, și se priveau complice. (Slătineanu era numele străzii pe care funcționa sediul UTC.) Cei doi au divorțat la 27 de ani, dar au continuat să țină enorm unul la altul și au păstrat legătura până la dispariția scriitorului. Odată, când el nu prea mai ieșea din casă, i-am dus un album în care apăreau câteva texte scrise de Iudith. „Femeia asta are cu adevărat talent literar, întotdeauna a avut, nu-i așa? Să-i transmiți!”
La Institutul Cantacuzino, Iudith Ardeleanu a activat ca cercetător categoria I și, așa cum îi plăcea să amintească de câte ori avea ocazia – a adus o contribuție decisivă în microbiologie – a fost prima care a izolat bacilul de tetanos în mediu anaerob. Recunoașterea la momentul respectiv a fost mai degrabă simbolică, șeful ei asumându-și mare parte din merite. Însă amintirea Institutului a rămas foarte puternică – suferea de fiecare dată când discutam despre felul în care s-a degradat după 1989.
La cămin, Iudith și-a format un grup de prietene, precum Éva Szemlér Lendvay z’’l și Medi Wechsler Dinu z’’l, care, deși se ciondăneau periodic, aveau multe în comun, de la jocul de remi la limba maghiară, de la apropierea de valorile de stânga la dragostea pentru pisici și la interesul pentru cultură și literatură. Era o plăcere să le auzi comentând și (mai totdeauna) criticând un articol din Dilema sau din Observator Cultural.
Iudith a fost probabil cea mai activă și entuziastă membră a colectivului de teatru comunitar Vârsta4. Era pentru noi, cele cinci care am coordonat activitățile, sufletul grupului, acea persoană cu care te puteai certa oricând și oricât, dar pe care știai că te poți baza întotdeauna că va fi acolo, gata să repete, să scrie, să deseneze sau să aranjeze meniul de revelion. În ciuda celor aproape 55 de ani care ne despărțeau, am avut (avem) în comun mai multe lucruri decât am cu majoritatea celor de vârsta mea: dragostea de teatru, credința în socialism, admirația pentru opera lui Cosașu, plăcerea de a polemiza până la absurd, alergia la orice fel de șovinisme și naționalisme, fie ele românești, evreiești sau de orice altă culoare, glumele și hazul de necaz, deviza lui Cosașu – „să luăm totul în tragic și nimic în serios”. Cum zicea Iudith tot timpul, eram „fratele ei mai mare”.
Cei zece ani de teatru comunitar, de colaborare și prietenie cu rezidentele și rezidenții de la căminul Rosen (printre ele/ei ultimii supraviețuitori și supraviețuitoare ale fascismului, lagărelor și legilor rasiale românești) sunt deja istorie și nu se mai întorc[iii]. Dar au rămas un album, câteva texte, câteva fotografii și filmări (de calitate slabă) de la spectacole și câteva filme documentare. Cel mai relevant, „23 August 1944 / 2019”, în care Iudith apără cu abnegație cauza anti-fascismului, poate fi văzut pe Cinepub[iv]. Poate mai important, oameni precum Iudith Ardeleanu și alte colege/colegi de cămin (Ioseph Cotnăreanu z’’l, Medi Dinu z’’l, Margareta Eschenasy, Pompiliu Sterian z’’l, Éva Szemlér z’’l, Dorotea Weissbuch ș.a.) au marcat educația și evoluția unor artiști și artiste cu 50 sau 60 de ani mai tineri. Și poate, prin intermediul nostru, istoriile lor de viață, problemele, luptele și valorile lor, se vor transmite și mai departe.
(Credit foto: Vlad A. Arghir, Viktoria Eksta)
David Schwartz
[i] Vârsta4 a fost un program de artă comunitară, centrat pe teatru și dans, inițiat de cinci artiste și artiști din București (Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz) împreună cu rezidente și rezidenți la căminul „Amalia și Șef Rabin dr. Moses Rosen” din București. Pe parcursul a 10 ani (2009-2019) aproape 100 de vârstnici au participat la ateliere de teatru, de fotografie, de scriere creativă, de dans, au construit și au jucat în opt spectacole de teatru și dans, care s-au desfășurat la insituții profesioniste (Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic, Centrul Național al Dansului) și au realizat patru filme documentare.
[ii] „Maică-mea, când a auzit că vreau să cumpăr apartamentul, a fost total împotrivă: <Noi suntem o familie de comuniști! Tu o să fii prima capitalistă din familie!>. <Dar, mamă, eu știu de la Marx că capitaliștii exploatează. Eu nu exploatez pe nimeni, eu doar îmi iau o garsonieră.> <Nu are importanță, dacă ai proprietate, ești capitalistă!>. <Ei, atunci îmi asum, o să aveți o capitalistă în familie! Dar înseamnă că țara asta se umple de capitaliști, că toți își cumpără case!>.” https://artapolitica.ro/gazetapolitica/2016/10/08/o-istorie-subiectiva-a-locuirii-in-romania-din-perspectiva-rezidentelor-si-rezidentilor-caminului-moses-rosen-perioada-socialista-locuitul-in-comun-anii-1950-1960/
[iii] Un jurnal subiectiv al programului poate fi citit pe blogul lui Pompiliu Sterian, rezident pe care l-am sprijinit să își înființeze un blog, pe care a scris constant din 2009 până în 2021. https://varstapatru.blogspot.com/
[iv] Filmul poate fi urmărit aici: https://cinepub.ro/movie/23-august-1944-2019-film-documentar-online/
