Număr vizualizări 115 ori

Îmi amintesc că în îndepărtata mea tinerețe comunistă, fiecare din noi aveam la îndemână un rezervor de bancuri, ca să ne mai îndulcim un pic din amarul vieții de zi cu zi. Eu aveam chiar două, unul evreiesc și unul românesc, care se asortau firesc cu cele două identități ale mele. În fiecare din aceste două recipiente aveam câte un banc preferat pe care îl aruncam în luptă atunci când mergeam la câte un chef care ținea toată noaptea. Pe la 3 dimineața cheful începea să lâncezească, dar limba devenea mai slobodă, ne apucam de ghidușii și atunci când îmi venea mie rândul, spuneam mai întâi bancul evreiesc și apoi pe cel românesc. Astăzi bancul evreiesc e arhicunoscut, dar atunci nu era. Și apoi, la 3 dimineața orice snoavă te amuză. Bancul era despre un enoriaș care se duce la rabinul cel înțelept ca să se plângă că îi e greu să trăiască cu nevasta și cei cinci copii în numai două camere. Rabinul îl întreabă dacă are animale pe lângă casă. Omul îi răspunde că are două capre și o vacă, la care rabinul îi propune să ia în casă pe una din capre și să vină a doua zi să-i spună dacă îi e mai bine. Omul revine, tot nemulțumit, și spune că îi merge tot atât de rău. Atunci rabinul îi propune să aducă și a doua capră. Cum omul e și mai amărât, rabinul îi propune să aducă și vaca. Disperat, omul se întoarce la rabin – așa nu se mai poate trăi! Rabinul îi propune să scoată una din capre. A doua zi, omul vine satisfăcut și spune că îi merge ceva mai bine. Rabinul îi propune să scoată și a doua capră. În sfârșit, omul vine cu ochii strălucind: „Rabi, mare înțelept ești! Acuma o duc mult mai bine ca înainte!”

Iar bancul românesc era despre Napoleon care se reîntoarce pe Pământ tocmai în anul orwellian, 1984. Ajunge mai întâi în SUA, la o bază militară, și reflectează: „Dacă aveam eu armamentul american, nu pierdeam la Waterloo”. Apoi ajunge într-o gară din Japonia și își spune: „Dacă aveam eu punctualitatea japoneză, nu pierdeam la Waterloo”. În final ajunge în România, cumpără Scânteia și după ce o citește, exclamă: „Ehei, dacă aveam eu ziarele românești, nu s-ar fi aflat că am pierdut la Waterloo”.

Nu aș fi crezut că după aproape 40 de ani, aceste două bancuri vor deveni mai relevante ca oricând în contextul războiului cu Iranul, căci ce e strâmtoarea Ormuz decât caprele rabinului? La început ea a fost deschisă, apoi închisă de iranieni în timpul războiului, iar redeschiderea ei în condițiile acordului de încetare a focului este văzută acum ca o mare realizare. Absurditatea acestei situații îmi amintește de celebrul scriitor român Urmuz, un maestru al absurdului, iar micuța găselniță din titlul acestui articol este ceva mai mult decât un simplu giumbușluc literar.

Cât despre Napoleon, dacă ar reveni acum în Israel și ar privi Canalul 14 (cel bibist), ar afla ce mare victorie am obținut în Iran. Piloții noștri și-au făcut într-adevăr datoria, dar niciunul din scopurile declarate ale războiului nu au fost atinse. Un sondaj al portalului online Walla arată că doar 22% din cei întrebați cred că războiul a fost câștigat. Bineînțeles că trâmbițele lui Netanyahu s-au grăbit să-i califice pe cei care cred altfel drept defetiști, acrituri sau poate și mai rău.

În 28 februarie, la o oră după începerea războiului, scriam un articol pentru Baabel, intitulat „Iran 2.0” (https://baabel.ro/2026/02/iran-2-0/). Titlul făcea aluzie la faptul că acest război ar trebui să fie varianta îmbunătățită a precedentului, cel din iunie 2025. Făceam atunci și o prognoză despre modul cum se va încheia. Din păcate, deși oficial e numit armistițiu, se pare că actualul război s-a încheiat exact așa cum pronosticasem.

M-aș hazarda acum să fac încă o prognoză, de data aceasta pentru o perioadă mai scurtă, numai pentru următoarele două săptămâni, timpul alocat acestui armistițiu. Peste două săptămâni va fi Ziua Independenței Israelului și Donald Trump va sosi în țară, pentru a primi premiul special al juriului, numit mai mult sau mai puțin ironic Premiul Israel pentru Pace, ocazie cu care îl va ajuta pe Netanyahu să-și „vândă” narațiunea despre marea victorie obținută, cam tot așa cum adjunctul său, Vance, încearcă zilele astea să ajute un alt aliat aflat la ananghie, premierul Ungariei, Viktor Orban. Trump va cere din nou Președintelui Israelului să-l grațieze pe Netanyahu, după care toți se vor pupa în Piața Independenței – exact ca la Caragiale. Iar cronicarii „obiectivi” de la Canalul bibist vor aplauda spunând că operațiunea Răgetul Leului s-a încheiat cu victoria totală, exact la fel ca în gluma despre Napoleon.

Doar că de data asta gluma e pe socoteala noastră.

(*)

George Schimmerling