Număr vizualizări 12 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com.
21 Septembrie Tulburări de ritm cardiac
Urcam printre pădurile Carpaților Orientali spre un platou înalt, de unde drumul urma să ne ducă spre o cabană. Pe un bolovan, în mijlocul unui hățiș, a apărut deodată ditamai ursul. Vară-mea a înlemnit; unchiul și-a continuat drumul cu pași măsurați. Iar eu… la vârsta respectabilă de 12 ani încă nu întâlnisem niciodată un urs și nu prea știam dacă trebuia să mă tem sau nu. Până să mă hotărăsc, ne aflam deja la oarecare distanță, iar ursul se bucura liniștit de soarele amiezii și de aerul curat al munților, fără să se sinchisească de noi.
Nu știu dacă acest episod a avut loc într-una din vacanțele pe care mi le-am petrecut la țară, la bunici, unchi și mătuși sau poate după plecarea părinților în RFG, în perioada în care am fost despărțiți. Nu știu nici de ce mi-am amintit de această întâmplare tocmai acum, într-o zi în care, la clinică, mă ocup de pierderea memoriei – poate tocmai de aceea. De fapt, este vorba de investigarea unei aritmii. Ieri, pacientul a avut anomalii ale electrocardiogramei cu blocare parțială între atrii și ventricule și a avut sincope și stări de leșin, așadar trebuia tratat de urgență, orice amânare putea fi periculoasă. Numai că de la el nu puteam afla nimic, era total dezorientat, nu știa nici măcar cum îl cheamă, în schimb povestea cu lux de amănunte despre întâmplări din vremurile imediat după război. Erau imagini clare despre adunatul cartofilor pe câmp, strânsul de vreascuri, refolosirea tutunului din mucuri de țigări. Multe amănunte erau perfect păstrate: peisajul, costumele, lumina. Lipsea însă persoana și perspectiva, timpul când se petrece acțiunea. De fapt, pacientul avea nevoie de un stimulator cardiac (pacemaker), dar trebuia întâi verificat dacă blocajul observat în EKG nu era cumva produs de unul din medicamentele pe care le primea și dacă da, poate că problema putea fi rezolvată mai simplu, numai prin modificarea tratamentului medicamentos.
Lipsa facultăților cognitive e evidentă, chiar și cele mai mici devieri de la normal au repercusiuni drastice în ce privește propria imagine și respectul de sine. Dar asta nu e totul, de obicei e vorba de procese lente care subminează esența vieții noastre cotidiene.
Trecând din nou podul și căutându-i pe papagalii capricioși, mă gândeam la aceste lucruri, la obișnuințele noastre cotidiene și la nevoia unor puncte de sprijin constante. Astăzi apa râului era foarte agitată și mi-a amintit de descrierea Mării Baltice de la începutul romanului Jahrestage al lui Uwe Johnson. Între timp treceam podul și iată, papagalii verzi își schimbaseră adresa, zburătăceau pe celălalt mal. Îndreptându-mi privirea spre ei, am fost orbit de razele soarelui matinal care treceau în câteva secunde de la portocaliu la galben palid. Am început să pedalez inimos, nu ca și când urma să ajung în curând acasă, ci mai degrabă de parcă aș fi fost pe fugă.
Clinica de psihiatrie este un univers paralel, asta nu mai e un secret pentru nimeni, nici pentru personal și nici pentru pacienți, dar ea este într-un fel și o clinică de chirurgie și de interne. Așadar, rudele pacientului cu aritmie m-au întrebat ce riscuri comportă un stimulator cardiac. Nu prea știam ce să le spun, decât că probabil stimulatorul cardiac îi va prelungi viața și va preveni posibilele recidive.
Mai aveam în amintire răsăritul de adineauri, cerul în flăcări al zorilor, și mă gândeam din nou la o carte, de data aceasta Tinerețe a lui Joseph Conrad, în care un marinar, într-o cârciumă din Anglia, povestea despre călătoria unor tineri îndrăzneți prin Oceanul Indian. Călătoria nu s-a terminat cu un anufragiu, ci cu un vas în flăcări.
Papagalii, soarele, confruntarea cu pierderea autonomiei și a imaginii de sine m-au lăsat neliniștit și distrat. Eu, care de obicei sunt atât de elocvent, îmi căutam cuvintele, eram încordat și nesigur… Dar ce naiba, nu e decât încă una din acele zile de joi, la fel ca cea trecută și, poate, cea viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu.
În ziarul de azi era o recenzie a unei cărți a lui Wladimir Klitschko, boxerul de categorie grea, și Tatiana Kiel a scris despre copiii ucraineni luați de armata rusă. Și cum în perioada Cortinei de Fier, eu însumi am fost despărțit de părinții mei timp de aproape doi ani, cred că ar trebui să pomenesc acest lucru. Care e părerea mea personală? Mai bine să nu o mai repet!
În orice caz, cred că pacientul meu de astăzi nu va avea nevoie de stimulator cardiac. O modificare a tratamentului medicamentos va fi suficientă.
28 Septembrie Originea lumii
Astăzi am plecat în direcția opusă. În loc de consult, eram de gardă la serviciul de urgențe al asigurării de sănătate. Era seară. Când am ajuns, în sala de așteptare ședeau deja mai mulți pacienți care, din diverse motive, nu fuseseră la medicii lor de familie în timpul zilei.
Drumul la spital e mult mai scurt decât cel până la clinicile de dincolo de râu. El duce spre vest și poți ori să traversezi cimitirul, ori să mergi pe stradă, de-a lungul zidului. Azi am mers pe stradă. Treci pe lângă un cămin de bătrâni și imediat intri în strada Venlo. De la clădirea 4711, fosta fabrică de parfum, până la podul de cale ferată, drumul trece pe lângă tot felul de magazine, cafenele, bazaruri, brutării, biserici și pe lângă moschee, toate înșirate ca o salbă. La gară o iei pe o stradă lăturalnică și ajungi la spital. Soarele în asfințit pare lipit de cerul verde-cenușiu din spatele gării.
Pacienții din sala de așteptare își cedează rândul unei mame cu un copil pe un scaun cu rotile. Credeam că e preșcolar, dar are 20 de ani și suferă de o boală neurologică. Mama îl ridică și îl pune pe pat ca să-l consult – încerc să o ajut, dar el începe imediat să țipe. E încă în scutece. Mama le desface și în zona intimă îmi arată un abces care trebuie drenat chirurgical pentru a preveni progresarea infecției. Copilul țipă, dar mama, imperturbabilă, înlătură scutecul. Mă gândesc la tabloul lui Courbet Originea lumii. Este felul meu de a mă confrunta cu asemenea impresii: organe genitale de adult pe un corp de copil. Această impresie ambivalentă nu este ușor de suportat nici măcar pentru oameni cu experiență, bine că deja cu un secol în urmă Courbet a pictat portretul existenței goale. Pe mine mă ajută.
Dacă la clinică treci calm de la un caz la altul, la urgențe totul e… urgent. Aici nu poți tergiversa și ritmul este de obicei rapid. Suferința, fie ea profundă sau superficială, se simte în mod direct și pentru moment, posibilitățile de diagnostic și de tratament sunt destul de limitate. Și totuși, chiar și în aceste clipe de durere și de suferință, adesea cheia spre sursa bolii este anamneza.
Un tată cu fiica lui adultă vin la biroul de înregistrare – noroc că e un moment mai liniștit. Fiica plânge și se sprijină de umărul tatălui, în timp ce acesta prezintă cardul. Cei doi iau loc și eu o chem în cabinet pe fiică – încă de la înregistrare am auzit că se plânge de dureri abdominale. Tatăl dă să o însoțească, dar îl rog, chiar dacă are anumite rețineri, să-mi permită să discut întâi între patru ochi cu fiica majoră. Apoi îl chem înăuntru și imediat suspiciunile mele se adeveresc.
Amândoi sunt printre primii refugiați din orașul Dana, Siria, de unde a început rebeliunea împotriva măcelarilor lui Assad; bombardamente, morți, fugă pe jos sau în bărci de cauciuc, până în Germania. Mă gândesc la poveștile altor refugiați, violență, moarte, foamete, pierderi. Durerile abdominale repetate ale pacientei ar putea fi expresia unui șoc posttraumatic, pare simplu și logic, dar sistemul nostru sanitar este bazat pe cicluri mai scurte de cauză și efect, ideea noastră despre dureri care își croiesc un drum pe termen lung prin catacombele corpului și psihicului nostru este restrâns, dar durerea își găsește întotdeauna o cale. Încerc să o îndrum spre psihoterapie, dar cine știe ce se va vindeca și ce va rămâne?
(Va urma)
Traducere şi adaptare Hava Oren
Peter Rosenthal
