Număr vizualizări 13 ori
În România tocmai a început un nou an școlar, firesc prilej de emoții copilărești și părintești și de festivități la care politicienii împart discursuri sterile și popii împart binecuvântări. Data începerii și terminării anului școlar demult nu mai este 15 septembrie, respectiv 15 iunie, așa cum a funcționat fără greș timp de zeci de ani. Acum aceste date se schimbă anual, Dumnezeu știe pe ce criteriu. Dar nici nu e atât de important, până la urmă. Sunt alte aspecte care ar trebui aprofundate în legătură cu educația din țara noastră care, adesea, mi se pare că a ajuns absolut marginală în societate și confundată cu o glumă proastă. Timp de milenii din istoria omenirii învățătura de carte a constituit o valoare, un enorm atu și parcă tot mai evident acest lucru nu mai este valabil.
Ca orice copil, la vremea când începea școala eram emoționată. Festivitatea de deschidere a anului școlar se petrecea în curtea mare a școlii noastre unde copiii învățau din clasa a cincea până își dădeau bacalaureatul. Eram așezați în careu, cu toții îngrijit îmbrăcați în uniformele noi, în mâini cu buchete modeste de flori multicolore din grădini, curioși la ce va urma, la noile manuale, la cum va fi anul acesta.
Mama mea era mereu prezentă printre ceilalți părinți, a fost întotdeauna acolo pentru mine. Știam că acasă mă aștepta în ziua aceea o tratație, de obicei o prăjitură, căci mama voia să sublinieze în orice mod importanța școlii și a rezultatelor bune la învățătură. Ea fusese educatoare și știa bine principiile din pedagogie.
Tot despre pedagogie vreau să povestesc în continuare. Desigur că implicațiile istorioarei care urmează le-am înțeles abia cu zeci de ani mai târziu. Eram în clasa a șasea, la geografie și la biologie aveam aceeași profesoară, o doamnă (oficial „tovarășa” profesoară) de o blândețe și bunătate deosebite. Se numea d-na Constanța Marian și ne-a predat patru ani în gimnaziu. Geografia mi-a plăcut mereu datorită curiozității care nu m-a părăsit nici acum pentru locuri, popoare și fenomene. Biologia mi-a stârnit interesul întotdeauna pentru că iubesc din toată inima natura, caracterul ei miraculos mă uimește. Așa încât am avut mare noroc ca la aceste materii preferate să am o profesoară pe care o admiram și care îmi era dragă cu adevărat.
La începutul clasei a șasea, d-na Marian s-a apropiat de mine la ora de geografie și mi-a șoptit: „Anca, te rog să iei notițele cât mai îngrijit cu putință. Fii foarte atentă la desene. Aș vrea să expun caietul tău la gazeta de perete la sfârșitul anului.” De curând pentru aceste două materii apăruseră caiete speciale. Ele aveau paginile alternative, unele mai subțiri, cu linii pentru scris și unele pentru desen, dintr-un carton puțin mai gros, ca cele din blocurile de desen. Caietele erau format A4 culcat pe lung, landscape, cum am zice astăzi.
Atât mi-a trebuit! Păi dacă n-am făcut cele mai frumoase desene și n-am luat cele mai îngrijite notițe, n-am făcut nimic! Când lipseam de la vreo oră, îmi completam negreșit caietul, foloseam culori cu care subliniam titluri și idei principale, desenele erau îndelung și migălos lucrate (oricum îmi plăcea mult partea asta), coperțile erau impecabile, totul la mare artă. D-na Marian ne-a controlat tuturor caietele la sfârșit de an și mi-a dat note de 10 bineînțeles. Nu a mai expus niciun caiet la gazetă, ceea ce m-a dezamăgit puțin pe moment, am uitat însă repede. Dar de atunci am rămas adepta unor notițe clare, îngrijite, exemplare. Chiar până în ziua de astăzi îmi face plăcere să iau notițe în carnețele cât mai frumoase.
Oare s-ar putea spune că d-na profesoară Marian m-a manipulat? Da, așa a făcut, însă a fost o manipulare în cel mai benefic sens cu putință și nu uit niciodată cum m-a învățat să-mi fac însemnările îngrijite și bine sistematizate. Mi s-a imprimat obiceiul de a practica un stil concis, clar, ușor de descifrat și de urmărit, un stil care mi-a fost util toată viața.
Am avut mulți profesori la amintirea cărora mă înduioșez chiar și după atâtea zeci de ani, când ei nu mai sunt decât în sufletele miilor de copii pe care i-au format. Duioșia amintirii lor mă încearcă mai cu seamă toamna, atunci când începe noul an școlar.
Dascălii au o misiune de o noblețe care merită nemuritoare reverențe.
Anca Laslo
