Număr vizualizări 10 ori

În preajma sărbătorii de Simhat Tora, Ruchie, fiica verişoarei mele Yaffa, de binecuvântată amintire, mi-a povestit că în fiecare an, în această zi dedicată Cărţii Cărţilor, tatăl ei dansează cu un sul de Tora care a supravieţuit Holocaustului, un sul de Tora pe care l-a salvat bunicul ei, riscându-şi viaţa. Mi-am exprimat dorinţa să scriu un articol despre această acţiune nobilă şi temerară, dar am aflat că Benzion Katz, tatăl lui Ruchie, a publicat-o în urmă cu patru ani în revista Mishpacha[1] şi e de acord cu apariţia ei în versiune română, în paginile virtuale ale revistei Baabel. Înainte de a-i da cuvântul autorului, doresc să menţionez că l-am cunoscut personal pe Benzion Katz, soţul verişoarei mele Yaffa, de binecuvântată amintire. Am admirat credinţa sa profundă,  ataşamentul faţă de tradiţie, devotamentul şi iubirea faţă de familie, dar şi simţul umorului şi talentul său de a surprinde cu obiectivul aparatului de fotografiat ipostazele cele mai insolite ale naturii.

Benzion Katz: Cea mai mare comoară

Măsoară doar 38 pe 25 cm, are peste un secol vechime și face parte din viața mea încă dinainte de a mă fi născut. Este sulul de Tora pe care tatăl meu l-a salvat de la piere, în timpul Holocaustului. L-a găsit în timpul detenţiei într-un lagăr de muncă nazist. Cui îi aparținuse și de unde provenea acest sul de Tora a rămas până astăzi o taină, dar povestea lui leagă trecutul, prezentul și viitorul într-un lanţ ale cărui verigi sunt de nedesfăcut.

Tatăl meu, Reb Yehoshua Alter Katz, a crescut la Apșa de Jos, un orășel din Transcarpatia (astăzi Ucraina) aflat la vreo 10 km de Sighetu Marmaţiei. El îmi povestea cum tatăl său, al cărui nume îl port, era atât de bogat, încât au făcut odată o călătorie de 15 minute cu trenul prin pădure ca să-i arate cât de întinse erau pământurile lui.

– Ai văzut pădurea pe care am traversat-o cu trenul? – l-a întrebat bunicul pe tata. Toți acei copaci, tot acel lemn îmi aparține. Chiar şi trenul e al meu.

Părinții mei s-au cunoscut înainte de război și au fost logodiți timp de șase ani. Mama era din orașul Nánás, din Ungaria. Ea a fost deportată împreună cu familia ei la Theresienstadt, unde au avut norocul să scape cu viaţă. Încă mai păstrez cărticica de rugăciuni, sidur-ul cu traducere maghiară, cadou de logodnă de la tatăl meu.

Dacă mama și familia ei au avut o viață relativ bună în timpul războiului, tatăl meu a fost luat într-un lagăr de muncă maghiar, al cărui nume nu mi l-a dezvăluit niciodată. Condițiile de trai erau dure, munca era foarte grea, dar cel puțin nu trăia tot timpul cu frica zilei de mâine.

Totul s-a schimbat în ziua în care tatăl meu a găsit în lagăr un sul de Tora, de dimensiuni mici, într-o grămadă de cărți aruncate pe jos. Habar nu avea al cui era, dar știa că urma să fie distrus de gardienii lagărului şi că ar trebui salvat de la pieire. În acelaşi timp era conştient că va plăti cu viața dacă acest sul va fi găsit asupra lui. Dar Tora e Tora și tatăl meu era decis să o salveze de la distrugere şi a plănuit cum să procedeze.

Obiectivul său a fost să scoată sulul în afara lagărului şi o putea face atunci când îi scoteau pe deţinuţi la muncă, dar era imposibil să scoată sulul integral, aşa că mai întâi l-a desfăcut în bucăţi, separând fâșiile de pergament, pe care și le-a înfășurat cu grijă în jurul corpului, sperând că vor trece neobservate pe sub haine. Şi, într-adevăr, în decurs de câteva zile a scos întregul sul. A reușit să strecoare din lagăr chiar și vergelele de lemn pe care era înfășurat sulul, băgându-le în șosete.

De două ori gardienii au decis să controleze prizonierii la plecare, ca să se asigure că nu luau cu ei unelte sau obiecte de valoare. Prizonierii stăteau la rând, erau inspectați unul câte unul și după control treceau în alt rând. Tatăl meu era îngrozit și transpira abundent. La primul control a reușit să se strecoare neobsevat în rândul celălalt. A doua oară, fiind o noapte cu furtună, a fost salvat de un fulger. Gardianul și-a întors privirea pentru o fracțiune de secundă și tatăl meu a sărit în celălalt rând, evitând controlul.

Apoi tata a îngropat Tora lângă un copac și a scrijelit un semn în scoarță, sperând să recunoască locul, atunci când va veni vremea.

După eliberare s-a întors, a găsit locul și a dezgropat fâșiile de pergament. Unele erau complet șterse, pentru că transpirația tatii dizolvase cerneala, atunci când pergamentul fusese înfășurat în jurul corpului, dar tata era fericit că a putut salva acest sul preţios din mâinile naziștilor blestemați.

Părinții mei s-au reîntâlnit după război.  Păstrez o invitație la nunta lor. Masa festivă a avut loc de Șabat, apoi s-a dansat, iar lumea le-a urat „Să fie într-un ceas bun!”. În 1945 părinții mei au plecat în Ereț Israel, cu vaporul, ducând cu ei şi sulul de Tora salvat din lagăr. Tata s-a înrolat în armată și a lucrat la bucătărie, supraveghind pregătirea mâncării după legile evreiești. S-a împrietenit cu câțiva oameni care au devenit foarte cunoscuți, printre care Menachem Begin și rabinul Shlomo Goren. I s-a oferit chiar un post în guvern, dar el a refuzat. În cele din urmă, a primit un post de conducere la fabrica de ciment Nesher și a aranjat ca în fiecare săptămână, înainte de Șabat, un șofer să-l ducă la mikve (baia rituală) din Kiryat Motzkin.

Sora mea și cu mine am crescut la Haifa, în cartierul Kiriat Șmuel, într-o zonă cunoscută sub numele de Șikun Hahaialim. Tata a încercat să găsească o persoană care să restaureze sulul de Tora, dar niciun scrib nu îndrăznea să-şi asume o muncă atât de dificilă. Între timp, sulul a fost păstrat la sinagoga Rav Akiva Hakarmi.

În 1955 tatăl meu a plecat în America și după doi ani l-am urmat, luând cu noi și sulul de Tora. Ne-am stabilit la Crown Heights, iar Tora am dus-o în sinagoga Koslov din apropiere. Era tot nerestaurată.

Totul s-a schimbat în 1967, când ne-am mutat în Boro Park și tatăl meu s-a apropiat de rabinul Menashe Klein, cunoscut ca Ungvarer Rav.

Scriitor prolific de literatură rabinică, Klein a supraviețuit lagărelor de la Auschwitz și Buchenwald, dar și-a pierdut întreaga familie în Holocaust. Deși s-a simțit onorat să păstreze în sinagoga sa Tora sfâșiată de război a tatălui meu, visa să readucă sulul la gloria de odinioară, dar toți scribii cu care s-a consultat i-au spus că efortul nu avea rost, era mai simplu să scrie unul nou decât să-l repare pe cel vechi. Dar rabinul Klein nu era dispus să accepte această realitate. Nu a renunțat nici după moartea tatălui meu, în 1980. În cele din urmă, rabinul Klein a găsit pe cineva dispus să încerce. Un scrib israelian a restaurat sulul de Tora în câteva luni de muncă.

Când sulul de Tora a fost finalizat, rabinul Klein l-a resfinţit, în sinagogă. Dansând cu sulul vechi-nou, rabinul avea lacrimi în ochi, se bucura de restaurarea unei Tore care, asemeni lui, supraviețuise celor mai cumplite orori cunoscute vreodată. Tatăl meu își riscase viața pentru a o salva și a fost nevoie de peste 30 de ani pentru a o restaura. Bucuria că va putea fi folosită de generațiile următoare era copleşitoare.

Acest sul de Tora este extrem de delicat și noi o scoatem doar cu ocazii speciale – la marile sărbători, de ziua comemorării tatălui meu (jahrzeit) și la evenimentele importante din familie: la bar mițva (sărbătoarea de majorat) a nepoţilor mei gemeni și la nunta nepotului meu. Atunci rabinul a purtat-o cu el, astfel ca fiecare din cei prezenți să poată săruta acest sul de Tora care supraviețuise Holocaustului.

Păstrarea acestei comori este un privilegiu și o responsabilitate pentru familia noastră. Cel de sus mi-a hărăzit și alte comori. Nimic din ceea ce am realizat în viață nu este mai prețios decât copiii pe care i-am crescut împreună cu soția mea, Yaffa. Ei, împreună cu nepoții și strănepoții noștri, sunt cea mai mare bogăție a noastră. Faptul că tatăl meu a fost gata să-și sacrifice viața pentru  a salva un sul de Tora este o amintire și o învăţătură atât pentru mine, cât și pentru urmașii mei.

Reb Benzion Katz locuiește în Monsey, New York și este membru activ al comunității Netzach Yisroel.

(Publicat inițial în engleză, în Mishpacha, numărul 929 din 2022)

Sursa imaginilor:

1. Imagine realizată cu asistenţă AI

2, 3. Imagini din arhiva familiei Katz

---

[1] Mishpacha este o revistă săptămânală evreiască de limbă engleză, fondată în Israel şi destinată în principal publicului evreu ortodox.  Apare sub formă tipărită şi este distribuită internațional, dar are şi o ediție online, disponibilă pe site-ul mishpacha.com.