Număr vizualizări 8 ori
Lucrez în domeniul calculatoarelor la spitalul Soroka din Beer Șeva. În dimineața zilei de sâmbătă, 7 octombrie 2023, în jurul orei nouă, am primit un telefon prin care mi se cerea să ajung urgent la spital, pentru a asigura serviciile informatice și pentru a muta anumite secții într-un loc mai protejat. La vremea aceea eram șeful tehnicienilor de calculatoare de la Soroka.
Am telefonat echipei pentru a-i chema la lucru. Unii mi-au spus că nu pot veni, mai ales cei care aveau copii mici. Le-am înțeles teama. Și eu eram speriat, cu atât mai mult cu cât circulau zvonuri că teroriștii ajunseseră și la Beer Șeva. M-am urcat la volan și am „zburat” spre spital, printre alarme, trecând pe roșu, pe străzi pustii.
Ce am văzut la urgențe îmi este greu să exprim în cuvinte. Nu mă refer la răniții care soseau fără întrerupere, ci la medici, asistente și infirmieri, oameni care își petrec viața salvând alte vieți și care sunt obișnuiți cu scene greu de privit. În acea dimineață îi vedeam ieșind pe rând afară, pentru a fuma o țigară și a-și lăsa lacrimile să curgă.
Această imagine mi-a rămas întipărită în minte. Dacă oameni obișnuiți să înfrunte suferința, să vadă răni grave și să lupte pentru viața altora ajunseseră să iasă afară pentru a plânge, înseamnă că ceea ce se întâmplase depășea cu mult capacitatea lor de a suporta asemenea scene. Dimensiunea tragediei îi copleșise chiar și pe cei care, prin profesia lor, erau obișnuiți să privească suferința în față.
Într-un război există, din păcate, și victime civile. Uneori, oamenii care nu participă la lupte sunt răniți sau uciși în urma unor atacuri îndreptate împotriva unor obiective militare. Acestea sunt numite, în limbaj militar, „pagube colaterale” sau „daune accidentale” — în ebraică, nezek agavi, sau pe scurt NAZA.
Dar ceea ce s-a întâmplat în Israel la 7 octombrie 2023 nu poate fi redus la noțiunea de daune accidentale. A fost un atac terorist îndreptat și împotriva civililor: tineri aflați la un festival de muzică, familii din localitățile Negevului de Vest și oameni care nu participau la niciun conflict armat. Au fost uciși și răniți oameni de diferite origini și religii, inclusiv persoane care nu erau nici evrei, nici israelieni.
La Soroka, marea majoritate a răniților erau civili, mulți dintre ei tineri. Nu erau militari aflați pe câmpul de luptă, ci oameni care își trăiau viața și care, într-o singură dimineață, s-au trezit prinși într-un coșmar.
Deși sunt un om de centru, cu înclinații de stânga, mă deranjează faptul că doi tineri regizori evrei israelieni au ales să prezinte lumii posibilele greșeli ale armatei israeliene în războiul împotriva Hamas, o organizație care folosește civilii drept scuturi umane. Nu contest dreptul lor de a cerceta aceste greșeli și nici nu cred că ele trebuie ascunse. Dar mă întreb de ce, în alegerea perspectivei lor, nu au acordat aceeași atenție masacrului atâtor tineri a căror singură „vină” a fost că s-au aflat în calea teroriștilor.
Mă deranjează mai ales contrastul dintre cele două tragedii. Ceea ce s-a întâmplat la 7 octombrie nu a fost o „NAZA”, o pagubă colaterală produsă în timpul unei operațiuni militare, ci un masacru deliberat al civililor. Și totuși, am impresia că această tragedie primește mult mai puțină atenție din partea multora decât pagubele colaterale suferite de civilii din Gaza.
Nu am văzut filmul și nu pretind că îi pot judeca toate secvențele sau toate nuanțele. Întrebarea mea se referă la alegerea acestei perspective și la efectul pe care o asemenea prezentare îl poate avea în dezbaterea publică. Mi se pare important să facem distincția între cercetarea legitimă a greșelilor unei armate și prezentarea unui conflict într-un mod care riscă să lase în umbră suferința celeilalte părți.
Sunt de părere că orice militar vinovat de uciderea sau rănirea intenționată a civililor trebuie să răspundă pentru faptele sale. Dar cred și că, atunci când prezinți lumii o tragedie, ai responsabilitatea să nu rupi evenimentele din contextul lor și să nu prezinți numai o parte a suferinței.
Israelul nu excelează întotdeauna în prezentarea și explicarea propriului punct de vedere în fața lumii. Din acest motiv, mă preocupă felul în care sunt prezentate public greșelile sale, mai ales atunci când contextul mai larg al conflictului riscă să rămână în plan secund. Mă tem că o prezentare unilaterală poate fi folosită de unii pentru a alimenta ostilitatea față de Israel și față de evrei. Poate că această teamă este exagerată; nu pot pretinde că știu ce efect va avea un anumit documentar asupra publicului. Dar, după ceea ce am văzut la Soroka, nu pot să nu-mi pun această întrebare.
Nu cer ca suferința civililor din Gaza să fie ascunsă și nici ca greșelile armatei israeliene să fie ignorate. Cer doar ca, atunci când privim o tragedie, să nu închidem ochii în fața celeilalte părți a ei. A arăta o față a monedei nu înseamnă neapărat că ceea ce arăți este fals. Dar, dacă acea față este prezentată ca și cum ar fi întreaga monedă, imaginea pe care o primește publicul rămâne incompletă.
Iar eu, care am fost la Soroka în acea dimineață de 7 octombrie, nu pot accepta ca suferința oamenilor pe care i-am văzut acolo — și lacrimile celor care încercau să-i salveze — să dispară din povestea acestui război.
Valentin Eliran
