Interesant pentru cine? Și neinteresant pentru cine? Iată două întrebări care mă frământă în ultima vreme, amândouă legate (după cum se va vedea) între ele și care nu-mi dau pace Și nu întâmplător scriu aceste rânduri între cele două sărbători care vin una după alta la interval de 10 zile, una plină de bucate, a doua pe stomacul gol. Prima întrebare cere un răspuns pe cât de simplu, pe tot atât de greu de obținut: care e procentajul cititorilor BAABEL care sunt sau se consideră evrei? Sper că cititorul va avea răbdare să ajungă și la următoarele fraze, pentru a înțelege că în spatele acestei întrebări nu se ascunde nici un gând șovinist, discriminatoriu sau naționalist. Iar a doua întrebare sună așa: și câți dintre cititorii neevrei sunt interesați să citească în ”paginile” revistei eseuri despre subiecte care tratează iudaismul, istoria sa și întortochierile soartei evreului în ultimii-să zicem- două mii de ani?! Întrucât nu am idee care sunt răspunsurile la aceste două întrebări , îmi voi lua inima-n dinți și voi folosi o doză bună de curaj pentru a dezvolta un subiect legat de iudaism și de ceea ce reprezintă el pentru mine, dar îmi închipui și pentru mulți alții.

Verdictul va veni după apariția acestor rânduri. Sper în onestitatea cititorilor acestei foarte interesante reviste și mă bizui pe dorința fiecăruia din ei de a cizela conținutul unei publicații care ajunge în calculatorul fiecăruia și care ar trebui să le satisfacă dorința de a citi ceea ce-i interesează și nu elucubrațiunile unui individ nechemat, pentru că de fapt toată viața el s-a ocupat de cu totul altceva.

Deci, aștept comentariile și promit să le iau foarte în serios în alegerea conținutului viitoarelor mele produse pseudoliterare.

Și acum să trecem la subiect.

Teza pe care doresc s-o dezvolt susține (și după părerea mea pe drept) că există deosebiri esențiale între iudaism și religia iudaică. Cu alte cuvinte poți fi considerat evreu fără să crezi în Dumnezeul lui Abraham, Yitzhak și Yaacov.

Propun să mergem la sursă, iar în ziua de azi cel mai inspirat izvor de cunoștințe e celebrul Dr Google.

Și el zice așa: ”iudaismul este cea mai veche religie abrahamică. În lume există aproximativ 15 milioane de credincioși care sunt numiți evrei ”.

Deci după această definiție nu poți fi evreu dacă nu ești de credință iudaică, pur și simplu.

Dar dacă m-aș fi mulțumit cu primul articol ieșit în cale aș fi păcătuit față de prea cunoscuta și utilizata sursă de informare.

Pentru că iată definiția pe care Google, în alt articol, o dă evreului: ”evreul e o persoană de proveniență iudaică ( ”jewish heritage”  în original-GBM) sau care s-a convertit la iudaism. Evreii se consideră ca popor și nu ca aderenți la o religie. Deci evreu poate fi și acela care nu practică religia iudaică”.

Iată deci sursa tuturor confuziilor pe acest subiect!!

Pentru unele ”surse Google”, ca și pentru foarte mulți alții și altele, iudaismul se confundă cu religia, dar uite că se face așa încât,  în același timp, un evreu poate fi evreu fără să aparțină religiei iudaice. Adică evreu e cel care aparține poporului evreu, iar credinciosul evreu aparține religiei iudaice (sau cum o numeam noi în românește, credință mozaică, termenul venind de la Mozes).

Prin urmare, în aparență (doar în aparență!) există doar două feluri de evrei, cei care cred și urmează preceptele religiei iudaice și cei care nu cred în Puterea Supremă, nu respectă prescripțiile Domnului, ci doar aparțin poporului evreu. Și exact despre această apartenență aș vrea să mă ocup în cele ce urmează.

Nu am de gând să mă războiesc cu cei care de foarte mult timp susțin că evreii nu sunt un popor, ci o religie deci, nefiind popor nu au dreptul la ceea ce orice popor pretinde, adică o țară și o limbă și o cultură și o istorie. Lupta ar fi prea de lungă durată și mie mi-e frică să plictisesc cititorul mai mult decât mi-am făcut socoteala că mi se va permite!

Ah, da, aici e baiul pentru mine! Pentru că teoria mea susține că  există și un al treilea soi de evreu.

Iată despre ce e vorba.

E vorba despre acel evreu ateist, care nu numai că nu crede într-o putere venită de sus, dar chiar se opune cu înverșunare pretențiilor celor care vor să impună această credință, însă el…..aparține iudaismului!

Pentru mine, și sunt convins că și pentru mulți alții, apartenența la iudaism înseamnă nu apartenența la o religie, ci la un popor cu o istorie de lungă durată (dublată de o filozofie având aceiași vârstă) care a pus bazele civilizației moderne și care a adus omenirii precepte etice de cea mai mare importanță.

Voi cita aici celebra expresie a unuia din cei mai cunoscuți politicieni europeni ai secolului al XIX-lea, Disraeli. Fiind ”demascat” de un membru al parlamentului- scoțian la origine- ca fiind evreu (fapt adevărat, întrucât Disraeli a fost  convertit la creștinism în cursul vieții sale), celebrul  prim ministru britanic i-a aruncat în față : ”pe vremea când strămoșii dumitale se pictau în albastru (un foarte vechi și neexplicat obicei păgân scoțian), strămoșii mei se rugau la un singur Dumnezeu”!

Iudaismul a oferit omenirii ideea monoteismului, o concepție revoluționară în acele timpuri, în care fiecare societate etnică adula o multitudine de zei, ceea ce împiedica centralizarea puterii și crearea unui stat și unui popor sub o conducere (religioasă sau nu) unică. Adevărat, apariția monoteismului e percepută de foarte mulți istorici și filozofi ca având o influență negativă asupra vieții de zi cu zi, impunând credinciosului o sumedenie de acte și obiceiuri, unele fără o justificare clară și logică. Ba mai mult, monoteismul e considerat ca sursa multora din actele criminale pe care omenirea le-a generat, și suferit, de-a lungul timpurilor.

Departe de mine gândul să scotocesc în textele istorice și filozofice pentru a argumenta efectul salutar pe care l-a avut monoteismul în dezvoltarea civilizației actuale, și care în ochii mei depășește magnitudinea efectelor sale negative.

De aceea mă voi referi doar la câteva (doar foarte puține, din cauza limitei de spațiu) dintre preceptele pe care iudaismul ca filozofie (și nu ca religie!) le-a oferit omenirii, și de care ne bucurăm până în ziua de azi.

Iudaismul a creat ideea repausului săptămânal, nu numai pentru cel aparținând etnic iudaismului, dar și pentru străin și chiar pentru animalele folosite la munca câmpului. Ideea de odihnă săptămânală a reprezentat, acum vreo trei mii de ani, o adevărată revoluție într-o lume aflată la începutul istoriei sale și lipsită de cele mai elementare reguli civile de comportare umană.

Ba mai mult, odihna nu numai că trebuie respectată, dar ea trebuie folosită pentru îmbogățirea cunoștințelor, prin citire și memorare. Această practică, a citirii, a devenit pe parcurs elementul principal al culturii universale. A nu se uita un fapt extrem de interesant și anume inexistența unei culturi scrise africane până acum aproape 100 ani, totul fiind bazat până atunci pe cultură verbală, folclorică. Foarte probabil că așa ar fi arătat lumea în absența legilor scrise în urmă cu mii de ani de cei care au oferit civilizației universale, printre multe altele, cele zece porunci.

Ajutorul reciproc își are de asemenea originea în textele biblice, care precizează obligația celui ce are de a oferi un anumit procent din recolta sa celui care nu are.

Ideea de ajutor al celor nevoiași se respectă până în ziua de azi. Am descris și cu alte ocazii acel fapt extrem de mișcător, existent încă în Ierusalim, unde anumite porți de lemn au o crăpătură prin care trecătorul poate arunca un plic cu bani, ca o donație venind de la un anonim și ajungând la un alt anonim, conform preceptului după care acest tip de ofrandă  e cel mai prețuit de Cel de Sus.

Aminteam mai sus de acele principii etice ce-și au obârșia în textele biblice. Ignoranța mea în materie mă împiedică să aduc aici exemple dintre cele mai prețioase, pe care din păcate nu le cunosc.

Dar voi încerca să amintesc doar câteva, puținele ce-mi sunt cunoscute.

Iată de exemplu interdicția de a poseda bunurile unui individ ucis în luptă. Revolta profetului Eliahu împotriva intențiilor lui Ahab și Isabela (Jesebel) de a prelua averea lui Navot, cel ucis de ei, stă la baza interdicției jafului ce acompaniază orice război cotropitor.

Dar și mai elocventă este interdicția de a fierbe carnea mielului în laptele oii care l-a  născut. Voi face abstracție-și cred că pe bună dreptate- de modul cum e interpretat acest sublim precept de câtre slujitorii religiei mozaice, interpretare împinsă la extrem și fără nici o logică.  Mă voi referi doar la preceptul care interzice de a provoca o dublă tragedie celui sau celei căruia deja i-ai pricinuit o imensă durere sufletească.  Nu poți cere unui părinte să pricinuiască vreun rău odraslei sale, nu poți obliga pe nimeni să contribuie la răul unui individ apropiat, deja pedepsit, și în felul acesta să comiți două fapte atroce în acelaș timp.

Profetul Hilel cel Bătrân e cel care a implementat principiul cunoscut : ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face, indicând obligația de a te a pune în situația celui în  cauză înainte de a lua o hotărîre. Oare cineva își poate închipui cum ar arăta societatea modernă dacă acest principiu ar fi respectat de toți și peste tot?!

Și în sfârșit nu mai puțin cunoscutul precept aparținând rabinului Simon ben Gamliel, care a formulat baza filozofică a  existenței regnului uman: dreptate, adevăr și pace!

Iată pe scurt, și în concluzie, caracteristica celui de al treilea tip de evreu, cel care nu crede într-o putere supremă, dar recunoaște (și e mândru!) de ceea ce religia poporului său a oferit omenirii. Unii îl numesc tradiționalist, în sensul că departe de a respecta cele 613 (așa numitul teriag) reguli prescrise de religia iudaică, el (sau ea) e legat de tradițiile ce fac parte din acest imens arsenal de prescripții și obligații, alegând doar cele care sunt în conformitate cu crezul său personal.

Am prieteni, ateiști, care nu acceptă decât mâncăruri kasher. Cunosc israelieni, complet nereligioși, care nu fumează sâmbăta, și alții care nu conduc mașina în zilele de sărbătoare. Întrucât cam 70% din populația evreiască a Israelului postește de Yom Kippur, nu e de mirare că printre aceștia se află mulți indivizi nereligioși. Se pare că interdicția de a mânca pâine dospită în timpul celor șapte zile de paște e respectată de cam același procentaj.

Iar celebrele mese de sărbători, Anul Nou și Paște, sunt de fapt splendide ocazii de a așeza în jurul aceleiași mese pe cei mai apropiați, rude și prieteni, cu care te vezi rar și pe care ai vrea să-i întâlnești mult mai des.

Postul de Yom Kippur și citirea textului numit Hagada în seara de ajun de paște nu au, pentru foarte mulți, nici o legătură cu religia sau cu precepte impuse de o divinitate a cărei existență e pusă sub semnul îndoielii, ci ele reprezintă obiceiuri tradiționale, ce se cer respectate de oricine care se simte evreu și care e mândru de a fi evreu, parte din poporul evreu.

Deci și pentru mine.

Cât despre epopeea care are loc în zilele noastre, cea de formare a unui nou popor, cel israelian, cu altă ocazie.

Gabriel Ben Meron